Stadioane uitate ale Bucureștilor – Arena Dudești

Comunitatea evreiească din București a fost și ea prezentă în prim planul vieții fotbalistice din perioada interbelică prin echipa Maccabi București. Clubul este înființat în anul 1919 de un industriaș evreu, fiind astfel printre primele grupări fotbalistice din București. Totuși echipa de fotbal n-a avut rezultate notabile în primul eșalon, ea jucând numai în divizia secundă. Merită amintit faptul că unul din portarii echipei României care a participat la primul Campionat Mondial, cel din Uruguay 1930, era Samuel ZAUBER component al lui Maccabi.

Stadionul Dudești a fost dat în folosință anul 1921. Nu dețin date despre capacitatea pe care o aveau tribunele, cifra de 15.000 pe care am gasit-o pe wikipedia nu cred că este una corectă. Arena Maccabi se afla situată în spatele școlii de meserii „Ciocanul” și era flancată de străzile Școala Ciocanul, Calea Laptelui și strada Prof Cumpănici. Spre deosebire de celelalte stadioane prezentate până acum, (ROMCOMIT, Venus și Unirea Tricolor), din păcate mi-a fost imposibil să găsesc imagini ale stadionului din Calea Dudești.

Am marcat pe harta din 1938 locul în care se afla stadionul.

În volumul autobiografic „Confesiunile unui cafegiu”, Gheorghe Florescu, spune următoarele:

„Venind dinspre Mihai Bravu (n.n.  pe Calea Dudești), pe partea dreaptă era un minunat stadion numit Maccabi, construit de comunitatea evreiască, iar alături o școală de meserii numită Ciocanul, școală care mai există și astăzi”

Maccabi București nu a scăpat de furia legionară. În 9 august 1940, ca urmare a politicii antisemite , Teofil Sidorovici, Ministrul legionar al Tineretului și comandant al „Străjii Țării”, decide să desființeze toate cluburile care „nu se compun din cetățeni români creștini”, semnând astfel actul de deces al mai multor cluburi de origine evreiască.

Decretul prin care se desființează cluburile "necreștine"
Lista cluburilor care urmează a fi desființate

Totuși, după război Maccabi avea să renască dar pentru scurt timp. Timp de doi ani, 1946 – 1948, echipa a evoluat în prima divizie cu numele de Ciocanul București. În 1948 a avut același destin cu Unirea Tricolor (ironia soartei, știut fiind faptul că echipa din Obor era considerată echipa legionarilor) fiind preluată de MAI și transformându-se mai apoi în Dinamo. Dinamo nu folosește și baza sportivă din Dudești, ea fiind preluată de „Flacară Roșie” fostă „Pielari”

Baza sportivă Flacăra Roșie pe planul cadastral din 1977

Arena din Calea Dudești, redenumită proletar „Baza Sportivă Flacăra Roșie”, avea să reziste până la demolările ceaușiste de tristă amintire din anii 80’ când tot cartierul a suferit mari distrugeri, poate la fel de mari ca ale cartierului Uranus.

Acum bătrânul stadion Maccabi se odihnește pe undeva pe sub blocurile de pe Bulevardul Burebista, în apropiere de Piața Alba Iulia. Am marcat pe harta de la bing poziția aproximativă a fostei arenei din Calea Dudești.

Locația aproximativă a stadionului

Despre fostul cartier evreiesc și Calea Dudești au scris foarte frumos Cristina Iosif aici și C Graur (Aventurierul) aici.

Reclame

Stadioanele uitate ale Bucureștilor – Arena Unirea

Cartierul Obor a dat una din cele mai bune echipe din perioada interbelică, Unirea Tricolor. Echipa a luat ființă în iunie 1926 prin fuziunea celor două cluburi ale cartierului – Unirea (club fondat în 1924) și Tricolor (1916).

Sigla Unirii Tricolor

Clubul nou format va păstra arena din Obor a clubului Unirea. Stadionul a fost construit în anul 1924 și se afla chiar vizavi de gara Obor. Am marcat pe imaginea preluată de pe bing maps poziția stadionului.

Constantin Anghelache, un fost jucător al Unirii din acea perioadă, spunea într-un interviu:

„Acea parte din viaţa mea e acum îngropată în zona Gării de Est, lângă Obor, unde era micul nostru stadion de 4.000 de locuri. Zac acolo nişte blocuri comuniste, câte unul ridicat pe linia de centru şi a careurilor.”

Stadionul a fost inaugurat în octombrie 1924, la meciul inaugural asistând 3000 de spectatori.

Gazeta Sporturilor 1924

În primăvara lui 1934 stadionul Unirea Tricolor intră într-un plin proces de modernizare care a costat clubul 3 milioane de lei. Capacitatea stadionului este mărită la 4000 de locuri. Pe locul tribunei vechi de lemn, se va construi o nouă tribună de 2000 de locuri din beton armat. Noua tribună avea lojii speciale pentru presă cu pupitre comode, iar sub ea s-au amenajat vestiarele, un restaurant și un mic hotel.

Clubul din Obor a fost considerat clubul Mişcării Legionare, deoarece la nivelul conducerii, al unora din jucători și al suporterilor, existau simpatii pentru Garda de Fier, dar și pentru că legionarii i-au făcut reclamă în 1940, cu toate că se ştie că ei erau mai mult adepţii atletismului decât ai fotbalului. Printre preşedinţii clubului au fost Nae Ionescu şi avocatul Vică Negulescu, cunoscut fruntaş legionar. Singurul titlu de campioană al Oborenilor, a fost câştigat în timpul guvernării legionare, la sfârşitul sezonului 40/41.

1939 - Unirea învinge pe Ripensia

După război Unirea Tricolor intră în declin în primul rând din cauza dificultăţilor financiare. În 1947 clubul este preluat de Ministerul de Interne, schimbându-şi numele în Unirea Tricolor MAI, pentru ca mai apoi să se transforme în Dinamo II. Stadionul, care altădată era mândria Oborului, intră în paragină, pentru ca mai apoi, undeva prin anii 50’, să fie demolat, iar pe locul unde altădată se jucau match-urile care făceau să răsune Oborul, s-au construit cele trei blocuri din faţa Gării de Est.

Comunicatul prin care se anunță desființarea cluburilor Unirea Tricolor și Ciocanul București
1932 - interesantă cronică a meciului cu AMEFA de pe stadionul Unirea

Singurele lucruri care mai amintesc de faima de altădată a Unirii Tricolor, sunt parcul Titus Ozon, numit astfel în memoria celui mai bun jucător pe care l-a dat Oborului și şcoala Ferdinand, care aşa cum se vede în pozele de epocă, părea nedespărţită de stadionul Unirea.

Stadionul Unirea - în spate Școala Ferdinand

La acest articol am folosit imagini preluate de pe forumul sport365.ro

Stadioanele uitate ale Bucureștilor – Arena Venus

Probabil că ştiţi parcul de la Eroilor, cel dintre fosta casă de cultură a studenţilor „Preoteasa” (acum Silver Church) şi Opera Română, chiar vizavi de clădirea neterminată „Casa Radio”. La intrarea dinspre Eroilor, acolo unde a funcţionat o terasă în anii 90’, o plăcuţă ne informează că urmează să intrăm în parcul Venus. Nu prea arată a parc, ci mai degrabă e un teren viran pe care a crescut vegetaţie în exces. Dacă treci seara pe lângă el te aştepţi să sară de acolo vreo căprioară sau să te atace vreun urs.

De ce Parcul Venus? Pentru că aici a fost între anii 1928 -1953 stadionul celebrei echipe bucureştene din perioada interbelică, Venus Bucureşti. Clubul Venus, fondat în 1915, era clubul elitelor vremii, fiind patronat chiar de Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei. Gurile rele spun că echipa era finanţată cu banii adunaţi de la bordelurile din capitală. La Venus a evoluat şi unul din primii jucători străini din campionatul românesc, grecul Kostas Humis.

Generalul Gabriel Marinescu

Arena a fost construită din banii avocatului  Alexandru Elădescu, unul din acţionarii clubului. El a şi-a vândut o pădure pentru a face rost de banii necesari construcţiei. Pe terenul respectiv era Grădina Procopoaiei, un loc de plimbare foarte la modă la începutul secolului XX. A existat la un moment dat şi un proiect pentru construirea unei gări centrale pe acel teren, proiect care a fost abandonat. Așa că în 1928 este construit stadionul Venus.

Hartă din perioada interbelică în care apare terenul sportiv Venus

Stadionul avea o capacitate de 15.000 de locuri și dispunea de o instalaţie de nocturnă adevărată, pe stâlpi (spre deosebire de vecina sa ROMCOMIT), iar gazonul era din iarbă naturală. Fundaţiile pe care stăteau stâlpii nocturnei sunt acolo şi în prezent. Pe lângă terenul de fotbal mai existau terenuri anexe, sală de recuperare cât şi un cabinet medical.

La cutremurul din 1940 unul din stâlpii nocturnei s-a prăbuşit, iar la viscolul din iarna aceluiaşi an, a fost deteriorat acoperişul iar tribuna de lemn a căzut dar a fost reparată ulterior.

Venus avariat de viscolul din 40

Pe Venus s-au jucat 5 finale ale Cupei României, ultima în 1949. Naţionala României a susţinut un singur meci pe arena din splai, la 18 mai 1939, contra Letoniei. După război arena a fost redenumită de comunişti  I.C.A.S. iar mai apoi, odată cu construirea Operei Române, soarta avea să-i fie pecetluită. Demolarea a avut loc în anul 1953. Pe terenul rămas viran a fost construit complexul TCB (Tenis Club Bucureşti) care la rândul lui a fost demolat la sfârşitul anilor 80’.

Locul unde se afla stadionul - bing maps
Una din cele 4 fundații ale nocturnei în prezent - foto: Andrei Crăițoiu - gsp.ro

La acest material am folosit fotografii preluate de pe gsp.ro

Povestea unui desen

Bucureştii anului 1947. Oraşul îşi lingea rănile produse de războiul ce tocmai se încheiase fără să ştie că o nouă nenorocire avea să se abată câte de curând asupra lui. Sus, în Dealul Spirei, viaţa îşi urmează cursul firesc. În această frumoasă dimineaţă de vară, Nic Ştefănescu îşi aprinde tacticos pipa şi îşi aşează şevaletul la capătul dinspre Ion Creangă al străzii Dr. Nicolae Clinciu. Desenul ieşit din pensula pictorului Ştefănescu, îl puteţi vedea, după 64 de ani, mai jos.

Nu trebuie să te pricepi la pictură ca să-ţi dai seama că desenul nu are prea mare valoare artistică. Dar valoarea lui sentimentală este priceless. În centrul imaginii vedem un mic atelier de reparat încălţăminte, care era al bunicului  meu, Gică Baciu. Cel mai probabil, pictorul Ştefănescu, era un client de-al bunicului și un prieten de pahar de la „Motanul Negru”, celebra cârciumă a cartierului din colţ de la Niţă Stere, loc pe care bunicul meu l-a frecventat cu religiozitate până la demolarea din 1982-83.

Desenul a tronat la loc de cinste în micuţa prăvălie din Ion Creangă până la demolarea acesteia de la începutul anilor 80. După mulţi ani, prin bunăvoinţa vărului meu, pictura a ajuns la mine, eu crezându-l pierdut pentru totdeauna. Este valoroasă pentru mine pentru că este singura imagine pe care o am cu cizmăria bunicului. Dacă nu ar fi scris anul în care a fost realizat, aș fi zis că e făcut undeva prin anii ’70, pentru că locul arată neschimbat, de parcă timpul s-ar fi oprit peste Dealul Spirii. Din păcate soarta cartierului din Dealul Spirii avea să fie nemiloasă. Buldozerele ceauşiste aveau să niveleze tot dealul pentru a face loc monstruozităţii pe care azi o cunoaştem drept Palatul Parlamentului.

Hai să vedem unde se afla pe harta din 1980, bucata de cartier din desenul domnului Ştefănescu. La numărul 1 este locul din care a pictat, iar numărul 2 atelierul de încălţăminte.

Am marcat și pe poza mea din anul 1976 prăvălia și locul din care a pictat Ștefănescu

Iată locul aproximativ aşa cum arată în ziua de azi. Harta de la bing maps

Și iată în încheiere ce ar fi văzut Ștefănescu dacă ar fi vrut să picteze azi din acel loc. Foto norc.ro

Stadioanele uitate ale Bucureștilor – Arena Romcomit

Încep azi o serie de posturi dedicată stadioanelor dispărute ale Bucureștilor. Pentru început m-am oprit asupra arenei „Romcomit”

1934

Romcomit era abrevierea Băncii Româno-Italiene al cărei preşedinte era Ettore Brunelli. Acesta a hotărât să înfiinţeze echipa Romcomit București în anul 1923. Din cauza unor probleme financiare, în anul 1924, Romcomitul a fuzionat cu Triumf București luând astfel naștere echipa Juventus Bucureşti.

Nașterea echipei Juventus București oglindită în presa vremii

Construcția stadionului din Bulevardul Elisabeta nr.92  a început în anul 1922 și a fost inaugurat în anul 1923. Avea o capacitate de 5.000 de locuri, gazon de iarbă și chiar nocturnă, fiind considerat cel mai modern stadion al vremii. Stadionul era construit după tiparul arenelor englezeşti, tribuna principală fiind acoperită. Pe lângă el se mai construise o sală de scrimă  și 3 terenuri de tenis.

În 1925, naționala României a susținut două meciuri pe Romcomit  1-2 cu Turcia și 6-1 cu Bulgaria.

Echipa CFR pe Romcomit - 1925

Pe ROMCOMIT s-au jucat primele meciuri în nocturnă din România, la 13 și 14 septembrie 1933, echipa maghiară Ujpest Budapesta jucând cu Rapid și Venus. Sistemul de nocturnă este același care a fost folosit și la patinoarul Oteteleșanu.

După cum relatează Ioan Chirilă în cartea „Glasul roţilor de tren”, nocturna era rudimentară și consta în câteva becuri atârnate de 9-10 fire la 12 metri deasupra gazonului. La degajări mai înalte, mingea se pierdea în întuneric sau mai spargea câte un bec, iar atunci intra pe teren cineva cu o scară de zugrav să-l înlocuiască.

ROMCOMIT - 1927 sursa foto: http://www.doarpetrolul.ro

În 1930, pe 7 iunie, pe Romcomit s-a disputat și meciul de box dintre Lucian Popescu și Kid Oliva, pugilistul român devenind campion european.

Zilele de glorie ale arenei aveau să apună în 1934, chiar în anul când Juventus promovase în prima divizie. Regele Carol al II-lea decide să demoleze stadionul, pentru a face loc  „Cetății Universitare”, complexul studențesc de azi, care cuprinde Facultatea de Drept și căminele aferente. Clubul Juventus primise ordinul de evacuare până la data de 12 martie 1934. Oficialii clubului au crezut până în ultima clipă că vor putea salva arena. Citez din ziarului „Gazeta Sporturilor” din 1934

La noi e greu până se fac proiecte pentru că apoi lucrurile rămân baltă

Un citat rămas actual și în prezent

Mare deby mare

Complexul sportiv se întindea pe terenul dintre Opera Română, Facultatea de Drept, până în strada Vasile Pârvan. Practic, din terenul de fotbal propriu zis, doar 30 de metri au intrat sub Facultatea de Drept. Au fost demolate terenurile clubului de tenis Doherty – aflat în imediata vecinătate a stadionului, terenurile de tenis din complexul ROMCOMIT – care erau înspre Bulevardul Elisabeta și terenurile de tenis ale CFR-ului care se găseau în spatele terenului de fotbal.

hartă bing maps

1923 – 1934

11 ani a trăit arena ROMCOMIT. Primul meci jucat pe acest teren a fost împotriva brașovenilor de la Colțea, iar ultimul, a fost un amical Juventus – Sportul Studențesc, încheiat cu victoria categorică a Juventusului cu 5-1. Ca o ironie, ambele meciuri au fost arbitrate de Costică Rădulescu, cunoscută figură a fotbalului bucureștean interbelic.

Mulțumiri lui ALWN de pe forumul sport365 care mi-a pus la dispoziție extrase din presa vremii.

’70-’80 Tinerețea noastră

De când văzusem anunţul pe facebook, aşteptam cu nerăbdare vernisajul expoziţiei organizate de către Muzeul Naţional de Istorie. Dar precum zice proverbul, la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Ţinând cont că subiectul e unul cu foarte mare potenţial, aşteptam ceva mai mult de la această expoziţie. În schimb am fost dezamăgit, în primul  rând de calitatea scanurilor făcute după poze, dar mai ales cele făcute după documentele de arhivă, care ori erau foarte greu de citit, ori chiar de-a dreptul imposibil de descifrat, iar în al doilea de unele erori minore la care o să fac referire mai jos.

Majoritatea fotografiilor se pot vedea şi pe site-ul Comunismul în România. Pe lângă acestea mai putem admira și o cameră amenajată în spiritul vremii cu diverse obiecte care îi pot lăsa indiferenţi pe cei care nu au trăit acele vremuri: videocasetofon, un vinil cu Compact, o lampă de gaz pusă în bibliotecă (cu toate că nimeni nu cred că-şi ţinea lampa cu gaz în bibliotecă, la noi în casă se ţinea în cămară), celebrul peşte bibelou pe televizor (să fim serioşi, nu toată lumea deţinea aşa ceva), lanterne, poze cu fotbalişti, cântăreţi şi actori în vogă la vremea aia, etc.

Mai sunt poze din arhiva securităţii cu tineri ridicaţi după spectacole ale Cenaclului  Flacăra pentru simplul motiv că aveau scrise cu pixul pe tricouri diverse nume de formaţii rock (Iris, AC/DC)

Pereţii sunt tapetaţi cu note informative, care după 22 de ani îţi stârnesc râsul. Prieteni care se turnau la securitate pentru că unul din ei asculta heavy-metal, scrisori către Cornel Chiriac și Europe Liberă, fişe de colaborare cu organele securităţii, dosare de filaj ale unor grupuri de punkeri și rockeri.

Pe un perete sunt scrise mare diverse lozinci pioneriești, dar sunt scrise cu â din a şi ştim prea bine că nimeni nu scria aşa în acei ani.

O altă secţiune este cea dedicată instrumentelor de filaj ale securităţii. Microfoane, camere de filmat, aparate de fotografiat, staţii radio. La un birou tronează un manechin îmbrăcat într-o uniformă de ofiţer de securitate cu câteva dosare în faţă.

Este amenajat și un spaţiu unde se pot urmări diverse documentare cum ar fi:  Supravegheat de Securitate în anii ’70–’80, (realizat de CNSAS şi EACEA, regizor Nicolae Mărgineanu), Arhitectura şi puterea (regizor Nicolae Mărgineanu), Demascarea (regizor Nicolae Mărgineanu), Anii tinereţii noastre (regizor Mihai Constantinescu), Clonarea omului nou (regizor Mihai Constantinescu), dar şi interviuri realizate de Centrul de Istorie Orală al CNSAS cu artişti în vogă din acea perioadă

În 30 de minute am văzut cam tot ce era de văzut, cu toate că dacă aş fi zăbovit mai mult asupra manuscriselor mi-ar fi luat mult mai mult.  Una peste alta, iniţiativa este una lăudabilă, din câte ştiu eu, e prima expoziţie care are ca temă viaţa tinerilor în comunism dar, clar, era loc de mai bine.  Eu vă recomand să vă rupeţi o oră din timpul vostru şi să mergeţi la MNIR.

Expoziţia va fi deschisă până pe 19 iunie, de miercuri până duminică, iar intrarea este 4 lei. Mai multe detalii găsiţi pe site-urile:

M.N.I.R.

Comunismul în România

C.N.S.A.S.

Facebook