Podul Izvor

Podul Izvor a fost, poate, cel mai frumos pod pe care l-a avut orașul. El făcea legătura între strada Schitul Măgureanu și străzile Uranus și Izvor. Despre pod, Raiden de la Rezistența Urbană, a scris un articol foarte documentat, pe care îl puteți citi aici.

În spate se vede Ansamblul Mănăstirii Mihai-Vodă, în chiliile căreia funcționau din 1866, Arhivele Statului.  Cel care a obținut acest sediu, a fost directorul Arhivelor de la acea vreme, Cezar Boliac (cunoscut mai ales ca pașoptist). Localul, care nu fusese decât parțial reparat în 1866, începuse a se degrada pe zi ce trece.  În 1900 la conducerea Arhivelor vine Dimitrie Onciul. El este cel care a reușit să obțină fondurile necesare consolidării și reparării clădirii.

Biserica și vechea clopotniță - 1930
Curtea interioară a Arhivelor - 1930

Reclame

Biserica Albă – Postăvari

Coborând din Uranus pe lângă biserica Spirea Veche, pe strada Cazărmii, ajungeai la intersecția cu strada Bateriilor. Pe Bateriilor, la numărul 41, se găsea Biserica Albă Postăvari, a doua biserică ca vechime din București (Biserica Bucur fiind considerată cea mai veche din oraș). Biserica a fost ultima demolată dintre cele trei situate pe actualul amplasament al Casei Poporului. Despre primele două am scris aici și aici.

Biserica Albă-Postăvari pe harta din 1938

Despre vechea biserica din mahalaua Postăvarilor se vorbește într-un act emis la 8 aprilie 1558 de către Petru cel Tânăr (1546 – 1569). Ea a fost ridicată de Jupâneasa Caplea, soţia marelui Postelnic Stoica Ghiorma, pe locul unei mai vechi mânăstiri care exista aici de la 1433.

Sursă foto: Gheorghe Leahu

Legenda spune că Mihai Viteazul, trebuia să fie decapitat, iar în drumul său spre eșafodul din Curtea Veche, a cerut să fie lăsat să se roage la această biserică. Aici era icoana Sfântului Nicolae la care Mihai s-a rugat preț de câteva minute. După cum se știe, Mihai nu a mai fost decapitat, binecunoscut fiind episodul cu gâdele care n-a putut să-l omoare, aruncând securea înfiorat de privirea domnitorului. Acest lucru a fost pus pe seama unei minuni făcute de icoana Sfântului Nicolae.

Între anii 1789 -1791, Franz Purcel și Ferdinand Ernst, topografi în armata austriacă, realizează un complex plan al Bucureștiului în care erau notate printre altele și bisericile orașului. Cu toatea astea, Biserica Albă-Postăvari nu apare pe acest plan, ea fiind abandonată din  cauza deselor revărsări ale râului Dâmbovița.

Spre sfârșitul domniei lui Constantin Brâncoveanu, biserica renaște prin grija noilor locuitor ai mahalalei: postăvarii. Ea primește însă o nouă lovitură, tot din partea naturii, fiind avariată de cutremurul din anul 1838. Neputând fi reparată, biserica rămâne în ruină.

Postăvarii vor dărâma din nou biserica pentru a construi o alta nouă (a treia cronologic). Construcția începe la 17 februarie 1856, iar slujba de sfințire are loc un an mai târziu, la data de 28 septembrie 1857, în timpul domniei lui Alexandru Ghica. Pe lângă hramul Sfântul Nicolae i se mai adaugă încă două: „Sf. Mucenic Gheorghe” şi „Sf. 40 de mucenici”

În hrisoavele bisericii sunt trecuți o parte dintre cei care au contribuit material la construcția ei: jupân Gheorghe Ion Franzelaru, Serdaru Costache Constantinescu, Nicolae Constantinescu Franzelaru, fraţii Iancu şi Costache Stoicovici.

Pictorul Anton Serafim îi reface pictura interioară în anul 1889. A mai avut parte de reparații majore în anii 1908 și 1925, dar și după bombardamentele din 1944. În curtea bisericii Postăvari se afla o clopotniţă din lemn, adăpostind 3 clopote. Două   dintre acestea au fost  turnate după primul război mondial, înlocuind astfel clopotele vechi ale bisericii, care au fost date la topit de către armata de ocupaţie germano-austro-ungare.

Biserica înainte de demolare. Sursa foto: Gheorghe Leahu

Biserica Albă-Postăvari a fost decuplată de la apă, curent și gaze încă din 1981. Ultima slujbă s-a ținut la 25 februarie 1984. Avea să dispară pentru totdeauna sub lama buldozerolor ceaușiste la data de 18 martie 1984, fiind una din ultimele clădiri din zonă rămase în picioare printre mormanele de moloz. La acea dată nu mai exista nici Dealul Arsenalului, la poalele căruia a stat mai bine de 400 de ani.

Instantaneu din timpul demolării. Sursa foto: Bujor Nedelcovici

Din lucrarea lui Dan Toma Dulciu – „Istoria Bucureștiului prin bisericile sale” aflăm că:

Mobilierul bisericii, împreună cu obiectele de cult, catapeteasma sculptată în lemn de tei, cu icoane pictate în tinereţe de pictorul N. Grigorescu, candelabrul principal, lucrat de către Nicolae Faur din Brăneşti, cărţi bisericeşti din secolul al 17-18-lea au fost cedate Bisericii Sf. Mihail şi Gavril din Popeşti-Leordeni, reconstruită după cutremurul din 1977.  Tot la această biserică a fost dus şi unul  dintre clopotele bisericii Postăvari. Icoana „făcătoare de minuni” a Sf. Nicolae a fost cedată Muzeului Mânăstirii Antim.

Locul aproximativ în care s-ar fi aflat azi Biserica Albă - Postăvari

La acest post am folosit ca surse de documentare următoarele cărți:

„Din vechiul București” – Gheorghe Florescu
„Istoria Bucureștiului prin bisericile sale” –  Dan Toma Dulciu

Ce se mai pregătește în zona Favorit?

În niciun caz reabilitarea cinematografului așa cum ar părea normal, ci prin bunăvoința PF Daniel și a Patriarhiei Române, o nouă biserică!

Am găsit deunăzi la afișierul unui bloc, următoarea notă prin care se aduce la cunoștiința enoriașilor din Drumul Taberei, că li se mai pregătește încă un lăcaș de cult în cartier, de data asta în zona Favorit. Biserica va avea hramul lui Ștefan cel Mare (mai nou și sfânt).  Trecând peste faptul că hotărârea a fost luată în decembrie, 2009, adică în plină perioadă de criză financiară, îmi pun întrebarea dacă chiar este necesară existența unei biserici în zona respectivă. Și răspunsul este categoric NU!

Iată zona probabilă în care se va construi noua biserica (via bing maps).

Și o hartă cu bisericile care există deja în apropiere. Vedem că sunt 7 lăcașe de cult (6 ortodoxe și unul romano-catolic) pe o suprafață relativ mică. Din punctul ăsta de vederea nu cred că se justifică construcția unei noi biserici.

1 – Viitoarea Biserică
2-  Bisericuța de la Orizont
3-  Sf. Mina (vizavi de AFI)
4-  Biserica Răzoare
5 – Biserica Romano-Catolică
6-  Sf. Paraschieva
7-  Sf. Constantin și Elena
8-  Biserica Sf. Mihail și Gavril

Ce (nu) mai avem în zonă?  Cinematograful, Favorit, care stă în paragină de vreo 20 de ani și pe care se chinuie să-l reabiliteze și să-l transforme în centru cultural, un grup de locuitori ai zonei reuniți în Inițiativa Favorit.

Spital. Nu există niciun spital în Drumul Taberei. În ultima campanie electorală, Elena Udrea a promis că va face un spital în cartier, lucru care bineînțeles că nu s-a concretizat. Minciunile electorale ale politicienilor, de mult nu mai miră pe nimeni.

Creșe și grădinițe. În zona în care avem cele 7 biserici nu există decât o grădiniță de stat, cea de la Drumul Taberei 34. 

Biblioteci de cartier. Unii or să se uite ciudat, dar da, ele au existat la parterul blocurilor. Acum sunt transformate în cârciumi sau agenții de pariuri.

Ar mai fi și altele… Știu că nu e treaba bisericii să se ocupe de toate astea, dar mai bine ar folosi cu banii ăia la construcția unui spital, cămin de bătrâni, azil pentru persoane fără adăpost. La creșe și grădinițe parcă nu prea m-aș încurca cu BOR-ul care știm că are destule derapaje de îndoctrinare religioasă în sistemul public de învățământ.

Despre eroi și morminte

Deși sunt bucureștean get-beget, nu călcasem până mai ieri în cimitirul Bellu, acest Pere Lachaise al orașului.  Cimitirul a intrat de anul acesta, pe bună dreptate, în circuitul muzeistic al Bucureștiului.

Cimitirul a apărut în urma legii din 1852 prin care se hotăra mutarea cimitirelor în afara orașului. Terenul pe care avea să se construiască cimitirul, fusese donat de Barbu Bellu în anul 1850. Primul concesionar al cimitirului este C.A. Rosetti, iar cimitirul începe să funcționeze din anul 1859.

În cei mai bine de 150 de ani de funcționare, aici și-au găsit locul de odihnă familii de boieri, bancheri, scriitori, artiști, generali, academicieni, cimitirul devenind astefel un adevarat panteon național.

Este un adevărat muzeu de artă funerară. Aici găsim lucrări ale sculptorilor Romanelli, Medrea, F Stork, Paciurea cât și lucrări arhitectonice ale lui Ion Mincu. Cu toate acestea, în bunul spirit românesc, îmbogățiții timpurilor noastre, au reușit să-și cumpere locuri de veci în acest cimitir, astfel apărând numeroase cavouri kitsch sau diverse inscripții la citirea cărora nu știi dacă să plângi sau să râzi.

M-am interesat și cam cât costă să-ți petreci eternitatea într-o companie selectă. Dacă ai înclinație artistică și vrei pe Aleea Scriitorilor, trebuie să scoți din buzunar 30.000 euro. Dacă ți-ai fi dorit să cunoști familia Marghiloman, nimic mai simplu. Dai 22.000 de euro pentru trei locuri sau 43.000 pentru 6, în cavoul familiei Marghiloman, operă a baronului Desclers din Paris. Un loc în Bellu Catolic, în apropierea Seniorului Coposu și a Cardinalului Iuliu Hossu, te costă numai 5.000 de euro. În Pere Lachaise te-ar costa varianta cea mai ieftină: 331 euro/mp, minim pe 10 ani, iar dacă vrei pentru vecie, 5256.5 euro/mp (prețurile sunt din 2010). Singura problemă aici, e că nu poți fi îngropat în cimitirele pariziene ca cetățean străin, decât dacă ai trăit sau ai murit în Franța.

Site oficial

Cavoul familiei Oteteleșanu, cei care au avut celebra grădină din perioada interbelică de pe actualul loc al Palatului Telefoanelor.

Statuia genialului Giorgică Iliescu – 1898 – operă a sculptorului Constantin Bălcescu

Cei 4 apostoli de la cavoul Gheorghieff realizați de Frederic Storck. Cavoul este opera lui Ion Mincu.

Mormântul lui Gheorghe Crețeanu, fost ministru al culturii. A rămas cunoscut prin „Cântecul străinătății” cu versurile „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea”

Aurel Vlaicu

Mormântul fraților Poroianu sculptat de Romanelli. Legenda spune că cei doi au fost soț și soție dar au aflat că sunt frați. E însă numai o legendă.

Celebrul monument al Iuliei Hașdeu.

Alte lucrări de artă funerară

Diverse personlități

Râsu-plânsu’