Muzeul Kalinderu

O plimbare pe straduțele pitorești din zona Cișmigiului, ne scoate în cale un muzeu mai puțin cunoscut bucureștenilor. Muzeul Kalinderu se află pe strada Vasile Sion la numerele 2-4. Practic a mai supraviețuit un singur corp de clădire dintre cele 4 pe care le avea muzeul.

Foto via bing maps

Clădirea muzeului este construită între anii 1906-1908 după planurile  arhitectului I.D.Berindey, fost arhitect șef al capitalei. Printre proiectele lui Berindey se numără și Palatul Culturii din Iași, Casa Asan – București, primul  hipodrom din România (unde este azi Casa Scânteii), amenajarea Parcului Carol, Casa cu lei – București.

1934

1934

Dar haideți să vedem cine a fost cel care a creat acest așezământ.

Ioan Kalinderu (1840-1913) a fost un jurist, publicist, silvicutor și din 1893 membru titular al Academiei Române. Între anii 1904-1907 a fost Președintele Academiei Române. Kalinderu a fost consilier al Regelui Carol I pe probleme juridice, economice, silvice și agricole. Între anii 1884-1913 a fost administrator al Domeniilor Coroanei.

Ioan Kalinderu

Cunoscut filantrop al vremii, Ioan Kalinderu s-a preocupat de donaţia făcută de Ioan şi Elena Oteteleşanu, care şi-au lăsat averea pentru „facerea unui institut de fete românce, cărora li se va da o creştere şi o educaţie de bune mume de familie, fără pretenţie de lux“. Kalinderu a fost cel care a urmărit îndeaproape aplicarea prevederilor testamentare, a pus bazele institutului, a contribuit nemijlocit la desfăşurarea procesului de învăţământ, al investiţiilor şi al administrării moşiilor. În 1898, la inaugurarea noului sediu al Academiei, I. Kalinderu a donat 800 de lei pentru vitraliile din Aulă, exprimându-şi dorinţa ca Academia să „fie întotdeauna farul intelectual al naţiunii române“.

La începutul secolului XX, colecțiile lui Kalinderu cuprindeau doar o mică parte din totalul pieselor pe care le-a avut muzeul în perioada finală. Cea mai mare parte a pieselor au fost cumpărate în timpul și după terminarea construcției clădirii.

1934

Kalinderu a fost un colecționar pasionat, fără îndoială, dar din păcate, avea o cultură artistică precară. El era gata să cumpere orice, de multe ori cumpărând o piesă doar pentru că se potrivea unui anume colț de sală sau pentru că avea o anumită dimensiune.

În 1934, Emil Coliu, critică muzeul pentru lipsa de unitate a pieselor și pentru supraîncărcarea lui cu tot felul de piese mai mult sau mai puțin de caliate. Muzeul Kalinderu ilustra mentalitatea, pregătirea și gustul aritocrației românede la începutul secolului trecut. În ultimii ani ai vieții lui Kalinderu, muzeul nu mai putea adăposti piese în condiții mulțumitoare, cu toate acestea, el continua să cumpere pe bandă rulantă. Cel mai probabil se gândea să mai construiască un corp de clădire, însă moartea l-a împiedicat să ducă planul până la capăt.

Același Emil Coliu spunea în publicația „Boabe de Grâu”  din anul 1934, că cele mai bune piese ale muzeului luaseră deja drumul Moscovei în perioada primului război mondial.

Muzeul era compus din 3 secții. Una de sculptură, una de pictură și o a treia care conținea obiecte aparținând artelor minore.

Secția de sculptură: cuprindea puține piese și acelea mai mult copii sau reproduceri.

Opere de menționat:

„Credința” – o marmură a Profesorului Santarelli;

o teracotă de Clessinger;

macheta de teracotă a monumentului lui Ștefan cel Mare realizat la Iași de Fremiet;

Reproduceri după sculptorii francezi Rodin, Clodion și Boucher

Secția de pictură și desen: era cea mai însemnată dintre colecțiile muzeului. Atât prin valoarea pieselor cât și prin numărul lor. Picturi de Grigorescu, Andreescu, Tătărescu, Aman, Jean Steriadi, Pătrașcu. 55 de picturi ale lui Grigorescu împreună cu câteva pânze ale lui Andreescu și a altor pictori străini au luat calea Moscovei. Înainte de Primul Război Mondial, muzeul deținea cea mai importantă colecție de Grigorești, întrecând chiar și Pinacoteca Statului.

Secția de arte minore: pe cât de vastă pe atât de variată. Conține obiecte de lemn, sidef, teracotă, bronz, alamă, faianță.De asemenea merită amintită o frumoasă colecție:100 de vase pictate grecești, unele unice pentru țara noastră, întrecând colecția Muzeului Național de Antichități.

Foto via norc.ro

Muzeul a fost afectat de cutremurul din 1940 cât și bombardamentele din 1944. Un corp al clădirii a fost distrus iar alte două demolate în 1993. În prezent Muzeul Kalinderu este în administrarea Muzeului Național de Artă al României (MNAR) fiind redat circuitului muzeistic al capitalei.

Sursă foto Aventurierul

Despre Muzeul Kalinderu mai puteți citi aici:

http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/2010/06/muzeul-kalinderu-arhitect-i-d-berindey.html

Biserica Crângași și Lacul Morii

Prin amabilitatea lui Alex Baciu, am primit două fotografii din arhiva personală. Fotografiile ne prezintă imagini ale Bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae” din fostul cartier Crângași. Biserica și cartierul au fost demolate iar pe locul lor în prezent stau  cele 240 de  hectare de apă ale Lacului Morii. O soartă oarecum asemănătoare cu cea a insulei Ada Kaleh.  Crângașii sunt amintiți de o hartă statistică din 1835, ca fiind un cătun cu 5 gospodării. După 1920, o parte a acestui cătun este inclus în teritoriul capitalei, iar între anii 1940-1960 încep să se mute aici familii nevoiașe. Dată fiind apropierea de râul Dâmbovița, zona suferă de pe urma inundațiilor. După 1960 începe construcția primelor blocuri P+3, cele de pe bulevardul Constructorilor. Localnicii puteau ajunge la Gara de Nord cu transportul în comun, prin linia de autobuz 38, care avea capătul la Cimitirul Crângași. Biserica care deservea micuța mahala, se pare că a fost construită de domnitorul Mircea Ciobanul. Legenda spune că domnitorul muntean a zidit acest locaş nu numai ca loc de reculegere ci şi de refugiu. Situată în desişul zăvoarelor din zonă, înconjurat de bălţi înaccesibile duşmanilor, biserica nu va avea decât o singură cale de acces, pe un pod ce se putea ridica, la nevoie. Cu toatea astea, în interiorul bisericii se afla următoarea inscripție:

„Această sfântă biserică, după tradiţie, s-a zidit la anul 1564 de ctitorii DUMITRU, MARIA şi fiii lor DUMITRU şi MARIA LUPAN SINCARU, preot, soţia sa MARIA, cu fiica sa MARIA, Gh. BRAIDEA, cu soţia sa ECATERINA.”

Între anii 1899 – 1937 în timpul   parohiatului   preotului   Constantin   Bălteanu,  această biserică  a suferit modificări (s-a prelungit pronaosul, a fost repictată de pictorul POTLOVSCHI, între anii 1914-1919, apoi a fost adăugat un pridvor, cu două camere laterale, cafas   precum   şi   o   turlă   de   dimensiuni   apreciabile). Pictorul PRISCARIU   a executat   din   nou   pictura   bisericii,   ocazie   cu care preotul BALTEANU este zugrăvit printre ctitorii reziditori.

Scena din cartier foto via http://andreiciurcanu.wordpress.com

În 1940, turla cea mare şi catapeteasma bisericii sunt distruse de cutremur, dar sunt refăcute în anul 1963. Pictorul PRECUP VENIAMIN va reface pictura între anii 1964-1968 Aceste informații sunt preluate din cartea: „Istoria Bucureștiului prin bisericile sale” – Dan Toma Dulciu

Amenajarea Lacului Morii foto via jurnalul.ro

În primăvara anului 1986, ca urmare a lucrărilor de amenajare și sistematizare a râului Dâmbovița, biserica din strada Cpt Grozeanu nr. 9 va fi demolată, iar timp de două luni, cca. 11.000 de morti au fost exhumați și mutați la cimitirul Giulești Sârbi. Biserica a fost prima clădire din cartier care a căzut pradă buldozerelor, pe data de 21 mai 1986, chiar de sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena. Apoi au urmat cele 400 de gospodării. Timp de 6 luni s-au turnat plăci de beton pe locul fostului cimitir de ciumați. Obiectele de cult ale bisericii au fost transportate la Biserica Belvedere şi la Biserica Sf. Ilie Grant. Ultimul paroh al bisericii a fost preotul Vasile Boerescu.

Demolarea bisericii foto via http://andreiciurcanu.wordpress.com

Lacul Morii, cel mai mare lac din București, a fost gândit sa fie și un loc de agrement pentru bucureșteni, dar din păcate nu prea a fost așa. Singurul eveniment notabil care a avut loc pe insula artificială a lacului, a fost festivalul Coke Live din anul 2007, unde au cântat printre alții: Prodigy și The Cult

Vedere spre zona vechiului cartier

În prezent, zona este într-o stare jalnică. Gunoaiele și câini vagabonzi au pus stăpânire pe aleea din jurul lacului. O salubrizare a zonei, plantarea unor stâlpi de iluminat, asfaltarea aleei din jurul lacului, construirea unui debarcader pe insulă, sunt doar câteva soluții pentru a profita de potențialul fantastic pe care îl oferă Lacul Morii. Și nu în ultimul rând, ar trebui marcată și istoria locului prin montarea unei plăcuțe care să amintească bucureștenilor că sub cele 14.7 milioane metri cubi de apă, au fost cândva 400 de case, 2 școli, o biserică și un cimitir.

Lacul Morii în prezent

Un foarte interesant articol despre același subiect puteți citi aici

Podul Izvor

Podul Izvor a fost, poate, cel mai frumos pod pe care l-a avut orașul. El făcea legătura între strada Schitul Măgureanu și străzile Uranus și Izvor. Despre pod, Raiden de la Rezistența Urbană, a scris un articol foarte documentat, pe care îl puteți citi aici.

În spate se vede Ansamblul Mănăstirii Mihai-Vodă, în chiliile căreia funcționau din 1866, Arhivele Statului.  Cel care a obținut acest sediu, a fost directorul Arhivelor de la acea vreme, Cezar Boliac (cunoscut mai ales ca pașoptist). Localul, care nu fusese decât parțial reparat în 1866, începuse a se degrada pe zi ce trece.  În 1900 la conducerea Arhivelor vine Dimitrie Onciul. El este cel care a reușit să obțină fondurile necesare consolidării și reparării clădirii.

Biserica și vechea clopotniță - 1930

Curtea interioară a Arhivelor - 1930

Biserica Albă – Postăvari

Coborând din Uranus pe lângă biserica Spirea Veche, pe strada Cazărmii, ajungeai la intersecția cu strada Bateriilor. Pe Bateriilor, la numărul 41, se găsea Biserica Albă Postăvari, a doua biserică ca vechime din București (Biserica Bucur fiind considerată cea mai veche din oraș). Biserica a fost ultima demolată dintre cele trei situate pe actualul amplasament al Casei Poporului. Despre primele două am scris aici și aici.

Biserica Albă-Postăvari pe harta din 1938

Despre vechea biserica din mahalaua Postăvarilor se vorbește într-un act emis la 8 aprilie 1558 de către Petru cel Tânăr (1546 – 1569). Ea a fost ridicată de Jupâneasa Caplea, soţia marelui Postelnic Stoica Ghiorma, pe locul unei mai vechi mânăstiri care exista aici de la 1433.

Sursă foto: Gheorghe Leahu

Legenda spune că Mihai Viteazul, trebuia să fie decapitat, iar în drumul său spre eșafodul din Curtea Veche, a cerut să fie lăsat să se roage la această biserică. Aici era icoana Sfântului Nicolae la care Mihai s-a rugat preț de câteva minute. După cum se știe, Mihai nu a mai fost decapitat, binecunoscut fiind episodul cu gâdele care n-a putut să-l omoare, aruncând securea înfiorat de privirea domnitorului. Acest lucru a fost pus pe seama unei minuni făcute de icoana Sfântului Nicolae.

Între anii 1789 -1791, Franz Purcel și Ferdinand Ernst, topografi în armata austriacă, realizează un complex plan al Bucureștiului în care erau notate printre altele și bisericile orașului. Cu toatea astea, Biserica Albă-Postăvari nu apare pe acest plan, ea fiind abandonată din  cauza deselor revărsări ale râului Dâmbovița.

Spre sfârșitul domniei lui Constantin Brâncoveanu, biserica renaște prin grija noilor locuitor ai mahalalei: postăvarii. Ea primește însă o nouă lovitură, tot din partea naturii, fiind avariată de cutremurul din anul 1838. Neputând fi reparată, biserica rămâne în ruină.

Postăvarii vor dărâma din nou biserica pentru a construi o alta nouă (a treia cronologic). Construcția începe la 17 februarie 1856, iar slujba de sfințire are loc un an mai târziu, la data de 28 septembrie 1857, în timpul domniei lui Alexandru Ghica. Pe lângă hramul Sfântul Nicolae i se mai adaugă încă două: „Sf. Mucenic Gheorghe” şi „Sf. 40 de mucenici”

În hrisoavele bisericii sunt trecuți o parte dintre cei care au contribuit material la construcția ei: jupân Gheorghe Ion Franzelaru, Serdaru Costache Constantinescu, Nicolae Constantinescu Franzelaru, fraţii Iancu şi Costache Stoicovici.

Pictorul Anton Serafim îi reface pictura interioară în anul 1889. A mai avut parte de reparații majore în anii 1908 și 1925, dar și după bombardamentele din 1944. În curtea bisericii Postăvari se afla o clopotniţă din lemn, adăpostind 3 clopote. Două   dintre acestea au fost  turnate după primul război mondial, înlocuind astfel clopotele vechi ale bisericii, care au fost date la topit de către armata de ocupaţie germano-austro-ungare.

Biserica înainte de demolare. Sursa foto: Gheorghe Leahu

Biserica Albă-Postăvari a fost decuplată de la apă, curent și gaze încă din 1981. Ultima slujbă s-a ținut la 25 februarie 1984. Avea să dispară pentru totdeauna sub lama buldozerolor ceaușiste la data de 18 martie 1984, fiind una din ultimele clădiri din zonă rămase în picioare printre mormanele de moloz. La acea dată nu mai exista nici Dealul Arsenalului, la poalele căruia a stat mai bine de 400 de ani.

Instantaneu din timpul demolării. Sursa foto: Bujor Nedelcovici

Din lucrarea lui Dan Toma Dulciu – „Istoria Bucureștiului prin bisericile sale” aflăm că:

Mobilierul bisericii, împreună cu obiectele de cult, catapeteasma sculptată în lemn de tei, cu icoane pictate în tinereţe de pictorul N. Grigorescu, candelabrul principal, lucrat de către Nicolae Faur din Brăneşti, cărţi bisericeşti din secolul al 17-18-lea au fost cedate Bisericii Sf. Mihail şi Gavril din Popeşti-Leordeni, reconstruită după cutremurul din 1977.  Tot la această biserică a fost dus şi unul  dintre clopotele bisericii Postăvari. Icoana „făcătoare de minuni” a Sf. Nicolae a fost cedată Muzeului Mânăstirii Antim.

Locul aproximativ în care s-ar fi aflat azi Biserica Albă - Postăvari

La acest post am folosit ca surse de documentare următoarele cărți:

„Din vechiul București” – Gheorghe Florescu
„Istoria Bucureștiului prin bisericile sale” –  Dan Toma Dulciu

Despre eroi și morminte

Deși sunt bucureștean get-beget, nu călcasem până mai ieri în cimitirul Bellu, acest Pere Lachaise al orașului.  Cimitirul a intrat de anul acesta, pe bună dreptate, în circuitul muzeistic al Bucureștiului.

Cimitirul a apărut în urma legii din 1852 prin care se hotăra mutarea cimitirelor în afara orașului. Terenul pe care avea să se construiască cimitirul, fusese donat de Barbu Bellu în anul 1850. Primul concesionar al cimitirului este C.A. Rosetti, iar cimitirul începe să funcționeze din anul 1859.

În cei mai bine de 150 de ani de funcționare, aici și-au găsit locul de odihnă familii de boieri, bancheri, scriitori, artiști, generali, academicieni, cimitirul devenind astefel un adevarat panteon național.

Este un adevărat muzeu de artă funerară. Aici găsim lucrări ale sculptorilor Romanelli, Medrea, F Stork, Paciurea cât și lucrări arhitectonice ale lui Ion Mincu. Cu toate acestea, în bunul spirit românesc, îmbogățiții timpurilor noastre, au reușit să-și cumpere locuri de veci în acest cimitir, astfel apărând numeroase cavouri kitsch sau diverse inscripții la citirea cărora nu știi dacă să plângi sau să râzi.

M-am interesat și cam cât costă să-ți petreci eternitatea într-o companie selectă. Dacă ai înclinație artistică și vrei pe Aleea Scriitorilor, trebuie să scoți din buzunar 30.000 euro. Dacă ți-ai fi dorit să cunoști familia Marghiloman, nimic mai simplu. Dai 22.000 de euro pentru trei locuri sau 43.000 pentru 6, în cavoul familiei Marghiloman, operă a baronului Desclers din Paris. Un loc în Bellu Catolic, în apropierea Seniorului Coposu și a Cardinalului Iuliu Hossu, te costă numai 5.000 de euro. În Pere Lachaise te-ar costa varianta cea mai ieftină: 331 euro/mp, minim pe 10 ani, iar dacă vrei pentru vecie, 5256.5 euro/mp (prețurile sunt din 2010). Singura problemă aici, e că nu poți fi îngropat în cimitirele pariziene ca cetățean străin, decât dacă ai trăit sau ai murit în Franța.

Site oficial

Cavoul familiei Oteteleșanu, cei care au avut celebra grădină din perioada interbelică de pe actualul loc al Palatului Telefoanelor.

Statuia genialului Giorgică Iliescu – 1898 – operă a sculptorului Constantin Bălcescu

Cei 4 apostoli de la cavoul Gheorghieff realizați de Frederic Storck. Cavoul este opera lui Ion Mincu.

Mormântul lui Gheorghe Crețeanu, fost ministru al culturii. A rămas cunoscut prin „Cântecul străinătății” cu versurile „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea”

Aurel Vlaicu

Mormântul fraților Poroianu sculptat de Romanelli. Legenda spune că cei doi au fost soț și soție dar au aflat că sunt frați. E însă numai o legendă.

Celebrul monument al Iuliei Hașdeu.

Alte lucrări de artă funerară

Diverse personlități

Râsu-plânsu’