Din nou despre Uranus

Am avut o frumoasă surpriză să găsesc pe youtube un documentar produs de TVR despre ceea ce-a fost odată, cartierul Uranus, cartier de care sunt legat sentimental.

Documentarul „Memorialul Bucureștilor” e împărțit în 8 episoade și a fost realizat în anul 2000 de Lucia Hossu Longin. Eu nu știam până azi de existența lui, așa că surpriza a fost cu atât mai mare.

Eu vă pun aici doar episodul 5: „Povestea unui cartier spulberat – Uranus”, dar vă recomand cu căldură și restul episoadelor. Din păcate n-am reușit să găsesc episodul 6.

Așadar, vă invit la film și vă urez vizionare plăcută!

PS: postul ăsta a picat la țanc, după ce hungry mole remarcase că sunt în pauză de vreo juma’ de an.

 

Anunțuri

Stadionul ANEF (Republicii) – update

Cercetând recent arhiva Pragher, am dat peste un set de 27 de poze intitulat „Tag des rumänischen Sports” (Ziua sportului românesc). Cadrele sunt nedatate, dar cel mai probabil sunt făcute în anul 1943.  Pragher ne-a lăsat prin fotografiile acestea, împreună cu cele făcute în 1939, cea mai importantă mărturie despre cum arăta stadionul ANEF în perioada de dinaintea venirii la putere a orânduirii socialiste.

În slide-show-ul de mai jos puteți vedea toate cele 27 de fotografii.

Această prezentare necesită JavaScript.

În planurile mai largi putem vedea și clădirile emblematice din jurul stadionului.

În acest detaliu putem vedea una dintre clădirile din campusul Facultății de Medicină Veterinară. Clădirea din strada Izvor este ridicată în anul 1887 după planurile profesorului inginer-arhitect Nicolae Cerkez (cel care a mai proiectat Școala superioară de arte și meserii din strada Polizu). Clădirea a supraviețuit până în zilele noastre. Din păcate frumoasa fațadă a clădirii nu mai poate fi admirată deoarece a fost mascată de 3 clădri de birouri. În partea dreaptă se zărește o turlă a bisericii Sf. Elefterie.

În cadrul de mai sus vedem turla bisericii Izvor (Izvorul Tămăduirii)  de pe strada Puțul cu Apă Rece nr. 74. Biserica a fost demolată în anul 1984. voi reveni cu un material despre această biserică  pentru că am mai obținut niște informații interesante de la Cristi, un cititor al acestui blog.

În acest cadru vedem celebra fabrică de pâine Otto Gagel din strada Puțul cu Apă Rece 35, un extraordinar monument de arhitectură industrială. În anii puterii populare fabrica avea să se numească „Steagul Roșu”. A fost și ea demolată în 1984.

sursă foto: http://vickvickdrag.multiply.com/

Clădirea fostei fabrici de bere Oppler din strada Izvor, apare și ea în câteva imagini. Oppler (alături de Luther și Bragadiru) a fost una dintre cele trei mari firme de bere din București. Pe locul fabricii avea să se construiască ștrandul Bragadiru. Sper să nu mă înșel cu identificarea acestei locații.

În fine, două prim planuri cu Școală de Infanterie nr. 1 (care avea să devină Muzeul Militar) și Cazarma Cuza. Din păcate ele nu se văd foarte bine din cauza faptului că Pragher a fotografiat din tribuna oficială a stadionului și n-avea unghiul necesar să surprindă mai bine clădirile.

Întreprinderea chimică de pe strada Izvor. Era aproape lipită de stadion. După război se va numi Întreprinderea Chimică Victoria. Azi dispărută.

 

Podul Izvor

Podul Izvor a fost, poate, cel mai frumos pod pe care l-a avut orașul. El făcea legătura între strada Schitul Măgureanu și străzile Uranus și Izvor. Despre pod, Raiden de la Rezistența Urbană, a scris un articol foarte documentat, pe care îl puteți citi aici.

În spate se vede Ansamblul Mănăstirii Mihai-Vodă, în chiliile căreia funcționau din 1866, Arhivele Statului.  Cel care a obținut acest sediu, a fost directorul Arhivelor de la acea vreme, Cezar Boliac (cunoscut mai ales ca pașoptist). Localul, care nu fusese decât parțial reparat în 1866, începuse a se degrada pe zi ce trece.  În 1900 la conducerea Arhivelor vine Dimitrie Onciul. El este cel care a reușit să obțină fondurile necesare consolidării și reparării clădirii.

Biserica și vechea clopotniță - 1930
Curtea interioară a Arhivelor - 1930

Biserica Albă – Postăvari

Coborând din Uranus pe lângă biserica Spirea Veche, pe strada Cazărmii, ajungeai la intersecția cu strada Bateriilor. Pe Bateriilor, la numărul 41, se găsea Biserica Albă Postăvari, a doua biserică ca vechime din București (Biserica Bucur fiind considerată cea mai veche din oraș). Biserica a fost ultima demolată dintre cele trei situate pe actualul amplasament al Casei Poporului. Despre primele două am scris aici și aici.

Biserica Albă-Postăvari pe harta din 1938

Despre vechea biserica din mahalaua Postăvarilor se vorbește într-un act emis la 8 aprilie 1558 de către Petru cel Tânăr (1546 – 1569). Ea a fost ridicată de Jupâneasa Caplea, soţia marelui Postelnic Stoica Ghiorma, pe locul unei mai vechi mânăstiri care exista aici de la 1433.

Sursă foto: Gheorghe Leahu

Legenda spune că Mihai Viteazul, trebuia să fie decapitat, iar în drumul său spre eșafodul din Curtea Veche, a cerut să fie lăsat să se roage la această biserică. Aici era icoana Sfântului Nicolae la care Mihai s-a rugat preț de câteva minute. După cum se știe, Mihai nu a mai fost decapitat, binecunoscut fiind episodul cu gâdele care n-a putut să-l omoare, aruncând securea înfiorat de privirea domnitorului. Acest lucru a fost pus pe seama unei minuni făcute de icoana Sfântului Nicolae.

Între anii 1789 -1791, Franz Purcel și Ferdinand Ernst, topografi în armata austriacă, realizează un complex plan al Bucureștiului în care erau notate printre altele și bisericile orașului. Cu toatea astea, Biserica Albă-Postăvari nu apare pe acest plan, ea fiind abandonată din  cauza deselor revărsări ale râului Dâmbovița.

Spre sfârșitul domniei lui Constantin Brâncoveanu, biserica renaște prin grija noilor locuitor ai mahalalei: postăvarii. Ea primește însă o nouă lovitură, tot din partea naturii, fiind avariată de cutremurul din anul 1838. Neputând fi reparată, biserica rămâne în ruină.

Postăvarii vor dărâma din nou biserica pentru a construi o alta nouă (a treia cronologic). Construcția începe la 17 februarie 1856, iar slujba de sfințire are loc un an mai târziu, la data de 28 septembrie 1857, în timpul domniei lui Alexandru Ghica. Pe lângă hramul Sfântul Nicolae i se mai adaugă încă două: „Sf. Mucenic Gheorghe” şi „Sf. 40 de mucenici”

În hrisoavele bisericii sunt trecuți o parte dintre cei care au contribuit material la construcția ei: jupân Gheorghe Ion Franzelaru, Serdaru Costache Constantinescu, Nicolae Constantinescu Franzelaru, fraţii Iancu şi Costache Stoicovici.

Pictorul Anton Serafim îi reface pictura interioară în anul 1889. A mai avut parte de reparații majore în anii 1908 și 1925, dar și după bombardamentele din 1944. În curtea bisericii Postăvari se afla o clopotniţă din lemn, adăpostind 3 clopote. Două   dintre acestea au fost  turnate după primul război mondial, înlocuind astfel clopotele vechi ale bisericii, care au fost date la topit de către armata de ocupaţie germano-austro-ungare.

Biserica înainte de demolare. Sursa foto: Gheorghe Leahu

Biserica Albă-Postăvari a fost decuplată de la apă, curent și gaze încă din 1981. Ultima slujbă s-a ținut la 25 februarie 1984. Avea să dispară pentru totdeauna sub lama buldozerolor ceaușiste la data de 18 martie 1984, fiind una din ultimele clădiri din zonă rămase în picioare printre mormanele de moloz. La acea dată nu mai exista nici Dealul Arsenalului, la poalele căruia a stat mai bine de 400 de ani.

Instantaneu din timpul demolării. Sursa foto: Bujor Nedelcovici

Din lucrarea lui Dan Toma Dulciu – „Istoria Bucureștiului prin bisericile sale” aflăm că:

Mobilierul bisericii, împreună cu obiectele de cult, catapeteasma sculptată în lemn de tei, cu icoane pictate în tinereţe de pictorul N. Grigorescu, candelabrul principal, lucrat de către Nicolae Faur din Brăneşti, cărţi bisericeşti din secolul al 17-18-lea au fost cedate Bisericii Sf. Mihail şi Gavril din Popeşti-Leordeni, reconstruită după cutremurul din 1977.  Tot la această biserică a fost dus şi unul  dintre clopotele bisericii Postăvari. Icoana „făcătoare de minuni” a Sf. Nicolae a fost cedată Muzeului Mânăstirii Antim.

Locul aproximativ în care s-ar fi aflat azi Biserica Albă - Postăvari

La acest post am folosit ca surse de documentare următoarele cărți:

„Din vechiul București” – Gheorghe Florescu
„Istoria Bucureștiului prin bisericile sale” –  Dan Toma Dulciu

Biserica Spirea Veche

Unul dintre locurile reprezentative pentru fostul cartier din Dealului Arsenalului a fost Biserica Spirea Veche. Este una dintre cele trei biserici demolate de Ceaușescu pentru a face loc Casei Republicii (celelalte două fiind Biserica Izvorul Tămăduirii și  Biserica Albă-Postăvari)
Plan cadastral din 1974
Biserica Spirea Veche a fost construită în secolul XVIII (înainte de anul 1765, deși unele surse spun că ar fi fost construită încă din anul 1676) de un „doftor” venit din Insula Corfu, pe numele său Spiridon Kristofi. El a ctitorit această biserică pe Dealul Lupeștilor, fost domeniu de vânătoare domnesc în secolele XV – XVII. Pe acest deal se afla o pădure, o rămășiță a Codrilor Vlăsiei, care apare în hărțile vechi drept Codrii Lupeștilor. Cu timpul numele dealului se schimbă, luând numele doctorului Spiridon, devenind Dealul Spirii.
Spirea Veche așa cum arăta înainte de reconstrucția din 1921
Dealul Spirii a început să fie populat de către calicii din Mahalaua Calicilor, care inițial era situată vizavi de Curtea Domnească, pe malul celălalt al Dâmboviței. Cu timpul au fost împinși spre actuala Cale a Rahovei (fostă Podul Calicilor), pentru ca mai apoi să populeze și Dealul Spirii (zona celebrelor străzi Arionoaia, Ecoului, Meteorilor, Minotaurului).
Mahalaua Calicilor - Angerer - 1856

Spirea Veche a fost subordonată inițial Mitropoliei București iar din anul 1776 a fost inchinată mânăstirii Grigoriu de la Muntele Athos. Biserica a dat numele cartierului Dealul Spirii care era împărțit în două zone: Spirea Veche și Spirea Nouă. Fiind în vecinătatea Arsenalului Armatei și a cazărmilor Alexandria, Cuza dar și a Școlii de Infanterie, era locul unde soldații depuneau jurământul militar.

Hartă 1938

Biserica avea să fie reconstruită în anul 1921 după planurile arhitectului Ioan D. Trajanescu (1875 – 1964), un militant al stilului arhitectural neoromânesc.  Printre alte edificii proiectate de Trajanescu amintesc aici: Palatul Ligii Culturale din strada Izvor – actualul Teatru Bulandra, Biserica Madona Dudu din Craiova,  Crematoriul Cenușa din București, Catedrala mitropolitană ortodoxă din Timişoara, Biserica Cărămidarii de Jos din București.

Biserica după 1921

Noua biserică era mult mai mare decât cea inițială și a fost printre primele edificii la construcția cărora s-a folosit betonul armat. Conform www.arhitextdesign.ro :

Arhitectul bisericii Sf. Spiridon – ,,Spirea Veche”, profesorul Ioan D. Trajanescu, a conceput un plan basilical în cruce greacă înscrisă delimitat de stâlpi puternici din beton armat, cu secţiunea de cca. 1 metru; absidele laterale erau de plan rectangular.  Alţi stâlpi din beton armat descriau planul masivului turn-clopotniţă cu foişor, aflat în capătul vestic al bisericii. Între toţi aceşti stâlpi erau mari panouri din cărămidă masivă, întreaga structura fiind acoperita la exterior cu cărămidă aparentă smăltuită. Acoperişul turlelor era din ţiglă smălţuită.

Cum urcai pe Str. Uranus dinspre Izvor, înainte să faci dreapta pe 13 Septembrie, la numărul 27 era Biserca Spirea Veche. Era chiar la capătul dinspre Uranus al Străzii Cazărmii vizavi de un loc mai puțin ortodox, celebra cârciumă  „Motanul Negru” Bunica mea, dar și locuitorii zonei, îi spuneau Biserica Niță Stere, Niță Stere fiind numele popular al intersecției Uranus cu 13 Septembrie pentru că birtul „Motanul Negru” a aparținut la la începutul secolului lui Niță Sterie.

Intersecția Niță Stere (biserica și restaurantul se aflau pe partea dreaptă, vizavi de alimentară) - sursă foto: Dan Vartanian

O biserica care seamănă cu Spirea Veche este biserica din Regie – Belvedere, ele fiind și construite relativ în aceeași perioadă.

Biserica Belvedere

Spirea Veche are o soră mai tânără dar și mai modestă, care mai există în Str. Puișor – Biserica Spirea Nouă – construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Casa parohială acestei biserici a fost construită la 1911 din banii „defunctului Niță Sterie” așa cum reiese din plăcuța existentă pe peretele ei.

Din păcate, după prostul obicei românesc, Spirea Nouă a fost recent renovată și „dotată” cu termopane, căpătând un aspect kitschos.

Biserica Spirea Nouă

Istoria bisericii clădite de doftorul Spiridon în Dealul Lupeștilor se termină brusc pe 27 aprilie 1984. Fiind situată pe amplasamentul Casei Poporului nu avea cum să scape de demolare.

Una dintre ultimele poze ale bisericii - 1984 - deja se demolase în jurul ei
Vedere dinspre strada Cazărmii înainte de demolare - foto Dan Vartanian

Demolarea a fost făcută prin dinamitare neputând fi dărâmată cu excavatoarele fiind o construcție extrem de solidă.  Doar câteva vitralii, strănile şi icoana de hram a Sfântul Spiridon au putut fi salvate ele fiind duse la Biserica Lucaci din Capitală.

Ruina bisericii
Localizarea aproximativă a bisericii Spirea Veche pe bing maps

La acest articol am folosit informații preluate de pe www.patriarh.ro și din cartea lui Adrian Majuru – „Bucureștii Mahalalelor” apărută la Editura Compania.

Povestea unui desen

Bucureştii anului 1947. Oraşul îşi lingea rănile produse de războiul ce tocmai se încheiase fără să ştie că o nouă nenorocire avea să se abată câte de curând asupra lui. Sus, în Dealul Spirei, viaţa îşi urmează cursul firesc. În această frumoasă dimineaţă de vară, Nic Ştefănescu îşi aprinde tacticos pipa şi îşi aşează şevaletul la capătul dinspre Ion Creangă al străzii Dr. Nicolae Clinciu. Desenul ieşit din pensula pictorului Ştefănescu, îl puteţi vedea, după 64 de ani, mai jos.

Nu trebuie să te pricepi la pictură ca să-ţi dai seama că desenul nu are prea mare valoare artistică. Dar valoarea lui sentimentală este priceless. În centrul imaginii vedem un mic atelier de reparat încălţăminte, care era al bunicului  meu, Gică Baciu. Cel mai probabil, pictorul Ştefănescu, era un client de-al bunicului și un prieten de pahar de la „Motanul Negru”, celebra cârciumă a cartierului din colţ de la Niţă Stere, loc pe care bunicul meu l-a frecventat cu religiozitate până la demolarea din 1982-83.

Desenul a tronat la loc de cinste în micuţa prăvălie din Ion Creangă până la demolarea acesteia de la începutul anilor 80. După mulţi ani, prin bunăvoinţa vărului meu, pictura a ajuns la mine, eu crezându-l pierdut pentru totdeauna. Este valoroasă pentru mine pentru că este singura imagine pe care o am cu cizmăria bunicului. Dacă nu ar fi scris anul în care a fost realizat, aș fi zis că e făcut undeva prin anii ’70, pentru că locul arată neschimbat, de parcă timpul s-ar fi oprit peste Dealul Spirii. Din păcate soarta cartierului din Dealul Spirii avea să fie nemiloasă. Buldozerele ceauşiste aveau să niveleze tot dealul pentru a face loc monstruozităţii pe care azi o cunoaştem drept Palatul Parlamentului.

Hai să vedem unde se afla pe harta din 1980, bucata de cartier din desenul domnului Ştefănescu. La numărul 1 este locul din care a pictat, iar numărul 2 atelierul de încălţăminte.

Am marcat și pe poza mea din anul 1976 prăvălia și locul din care a pictat Ștefănescu

Iată locul aproximativ aşa cum arată în ziua de azi. Harta de la bing maps

Și iată în încheiere ce ar fi văzut Ștefănescu dacă ar fi vrut să picteze azi din acel loc. Foto norc.ro