Bulevardul Bonaparte ianuarie 1941

Scotocind prin extraordinara arhivă Willy Pragher, am dat peste un set de fotografii datate 23/24 ianuarie 1941. Imaginile ne prezintă instantanee luate de pe bulevardul Bonaparte (actualul Iancu de Hunedoara) și de la intersecțiile acestuia cu străzile Roma și Londra. Fotografiile sunt făcute  imediat după Rebeliunea Legionară din 21-23 ianuarie 1941

Iată zona despre care vom vorbi pe harta din 1938:

Primele trei imagini ne prezintă o mulțime de gardieni adunați în fața clădirii Cazărmii Gardienilor Publici „Regele Carol II”  Cazarma, în prezent dispărută, se afla în spatele clădirii Ministerului de Externe (actualul sediu al guvernului). În prima poză se poate observa un colț al clădirii Ministerului.  Mai multe detalii despre această cazarmă găsiți la armyuser.

Următoarea fotografie ne poartă în zona intersecției bulevardului Bonaparte cu strada Londra.  Imobilul de pe colț în stil modernist, la balconul căruia se zărește un cetățean, a supraviețuit până în zilele noastre. Am făcut o paralelă între imaginea veche și o imagine recentă luată de pe google maps.

Următorul instantaneu este luat din dreptul străzii Londra și ne oferă o perspectivă spre strada Roma. Se văd în plan îndepărtat imobilele de pe strada Roma. Vagonul de tramvai este un model vechi, de tipul celor trase de cai, cel mai probabil un model utilitar al STB.

Ajungem la intersecția cu strada Roma. Aici avem o fotografie cu o mașină OSIN – Distribuția incendiată și două tancuri ce stau de pază. Foarte pitoresc chioșcul de pâine și cornuri de la colțul  străzii. Se observă mai bine clădirile din fotografia anterioară. În partea stângă se vede un colț al blocului de pe strada Tokio, bloc ce mai există și în prezent.

Următoarele imagini sunt cadre cu cisterna OSIN incendiată dar și cu un autobuz al Societății de Transport București care și el a avut de suferit după rebeliunea legionară.

Clădirea de pe colț din următoarea fotografie există și azi însă a suferit oareșice modificări, prin adăugarea a unui etaj.

În încheiere, Pragher ne arată o perspectiva a bulevardului Bonaparte văzut înspre Piața Victoriei. Imobilele din plan îndepărtat din fotografia veche, se află pe strada Tokio și au supraviețuit vremurilor. În schimb, în fața lor, a apărut o vilă construită după evenimentele din 1941.

Muzeul Kalinderu

O plimbare pe straduțele pitorești din zona Cișmigiului, ne scoate în cale un muzeu mai puțin cunoscut bucureștenilor. Muzeul Kalinderu se află pe strada Vasile Sion la numerele 2-4. Practic a mai supraviețuit un singur corp de clădire dintre cele 4 pe care le avea muzeul.

Foto via bing maps

Clădirea muzeului este construită între anii 1906-1908 după planurile  arhitectului I.D.Berindey, fost arhitect șef al capitalei. Printre proiectele lui Berindey se numără și Palatul Culturii din Iași, Casa Asan – București, primul  hipodrom din România (unde este azi Casa Scânteii), amenajarea Parcului Carol, Casa cu lei – București.

1934
1934

Dar haideți să vedem cine a fost cel care a creat acest așezământ.

Ioan Kalinderu (1840-1913) a fost un jurist, publicist, silvicutor și din 1893 membru titular al Academiei Române. Între anii 1904-1907 a fost Președintele Academiei Române. Kalinderu a fost consilier al Regelui Carol I pe probleme juridice, economice, silvice și agricole. Între anii 1884-1913 a fost administrator al Domeniilor Coroanei.

Ioan Kalinderu

Cunoscut filantrop al vremii, Ioan Kalinderu s-a preocupat de donaţia făcută de Ioan şi Elena Oteteleşanu, care şi-au lăsat averea pentru „facerea unui institut de fete românce, cărora li se va da o creştere şi o educaţie de bune mume de familie, fără pretenţie de lux“. Kalinderu a fost cel care a urmărit îndeaproape aplicarea prevederilor testamentare, a pus bazele institutului, a contribuit nemijlocit la desfăşurarea procesului de învăţământ, al investiţiilor şi al administrării moşiilor. În 1898, la inaugurarea noului sediu al Academiei, I. Kalinderu a donat 800 de lei pentru vitraliile din Aulă, exprimându-şi dorinţa ca Academia să „fie întotdeauna farul intelectual al naţiunii române“.

La începutul secolului XX, colecțiile lui Kalinderu cuprindeau doar o mică parte din totalul pieselor pe care le-a avut muzeul în perioada finală. Cea mai mare parte a pieselor au fost cumpărate în timpul și după terminarea construcției clădirii.

1934

Kalinderu a fost un colecționar pasionat, fără îndoială, dar din păcate, avea o cultură artistică precară. El era gata să cumpere orice, de multe ori cumpărând o piesă doar pentru că se potrivea unui anume colț de sală sau pentru că avea o anumită dimensiune.

În 1934, Emil Coliu, critică muzeul pentru lipsa de unitate a pieselor și pentru supraîncărcarea lui cu tot felul de piese mai mult sau mai puțin de caliate. Muzeul Kalinderu ilustra mentalitatea, pregătirea și gustul aritocrației românede la începutul secolului trecut. În ultimii ani ai vieții lui Kalinderu, muzeul nu mai putea adăposti piese în condiții mulțumitoare, cu toate acestea, el continua să cumpere pe bandă rulantă. Cel mai probabil se gândea să mai construiască un corp de clădire, însă moartea l-a împiedicat să ducă planul până la capăt.

Același Emil Coliu spunea în publicația „Boabe de Grâu”  din anul 1934, că cele mai bune piese ale muzeului luaseră deja drumul Moscovei în perioada primului război mondial.

Muzeul era compus din 3 secții. Una de sculptură, una de pictură și o a treia care conținea obiecte aparținând artelor minore.

Secția de sculptură: cuprindea puține piese și acelea mai mult copii sau reproduceri.

Opere de menționat:

„Credința” – o marmură a Profesorului Santarelli;

o teracotă de Clessinger;

macheta de teracotă a monumentului lui Ștefan cel Mare realizat la Iași de Fremiet;

Reproduceri după sculptorii francezi Rodin, Clodion și Boucher

Secția de pictură și desen: era cea mai însemnată dintre colecțiile muzeului. Atât prin valoarea pieselor cât și prin numărul lor. Picturi de Grigorescu, Andreescu, Tătărescu, Aman, Jean Steriadi, Pătrașcu. 55 de picturi ale lui Grigorescu împreună cu câteva pânze ale lui Andreescu și a altor pictori străini au luat calea Moscovei. Înainte de Primul Război Mondial, muzeul deținea cea mai importantă colecție de Grigorești, întrecând chiar și Pinacoteca Statului.

Secția de arte minore: pe cât de vastă pe atât de variată. Conține obiecte de lemn, sidef, teracotă, bronz, alamă, faianță.De asemenea merită amintită o frumoasă colecție:100 de vase pictate grecești, unele unice pentru țara noastră, întrecând colecția Muzeului Național de Antichități.

Foto via norc.ro

Muzeul a fost afectat de cutremurul din 1940 cât și bombardamentele din 1944. Un corp al clădirii a fost distrus iar alte două demolate în 1993. În prezent Muzeul Kalinderu este în administrarea Muzeului Național de Artă al României (MNAR) fiind redat circuitului muzeistic al capitalei.

Sursă foto Aventurierul

Despre Muzeul Kalinderu mai puteți citi aici:

http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/2010/06/muzeul-kalinderu-arhitect-i-d-berindey.html

Invitaţie la redescoperire

Prăfuit doar de timp, nu şi de colb

Aglomerat de idei, nu şi de oameni

Zgomotos prin schimbul de idei

Dezordonat prin interacţiune

Murdar prin pasiunile vieţii stradale

Nesigur prin frumuseţea atmosferei nocturne

Bizar prin aparenţe, nu şi prin esenţă.

 

Un oraş cu un nume vechi, dar cu oameni şi întâmplări noi, atractiv, provocator, viu, o capitală ce se redescoperă în fiecare zi.

La început de sezon autumnal, publicaţia online www.bucurestiivechisinoi.ro acceptă provocarea reorganizării, pentru a se transforma într-un instrument util şi prietenos echipei editorial, dar şi cititorilor fideli.

… un prilej extraordinar pentru reînnoirea invitaţiei la cunoaştere!

www.bucurestiivechisinoi.ro

Echipa editorială

Biserica Crângași și Lacul Morii

Prin amabilitatea lui Alex Baciu, am primit două fotografii din arhiva personală. Fotografiile ne prezintă imagini ale Bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae” din fostul cartier Crângași. Biserica și cartierul au fost demolate iar pe locul lor în prezent stau  cele 240 de  hectare de apă ale Lacului Morii. O soartă oarecum asemănătoare cu cea a insulei Ada Kaleh.  Crângașii sunt amintiți de o hartă statistică din 1835, ca fiind un cătun cu 5 gospodării. După 1920, o parte a acestui cătun este inclus în teritoriul capitalei, iar între anii 1940-1960 încep să se mute aici familii nevoiașe. Dată fiind apropierea de râul Dâmbovița, zona suferă de pe urma inundațiilor. După 1960 începe construcția primelor blocuri P+3, cele de pe bulevardul Constructorilor. Localnicii puteau ajunge la Gara de Nord cu transportul în comun, prin linia de autobuz 38, care avea capătul la Cimitirul Crângași. Biserica care deservea micuța mahala, se pare că a fost construită de domnitorul Mircea Ciobanul. Legenda spune că domnitorul muntean a zidit acest locaş nu numai ca loc de reculegere ci şi de refugiu. Situată în desişul zăvoarelor din zonă, înconjurat de bălţi înaccesibile duşmanilor, biserica nu va avea decât o singură cale de acces, pe un pod ce se putea ridica, la nevoie. Cu toatea astea, în interiorul bisericii se afla următoarea inscripție:

„Această sfântă biserică, după tradiţie, s-a zidit la anul 1564 de ctitorii DUMITRU, MARIA şi fiii lor DUMITRU şi MARIA LUPAN SINCARU, preot, soţia sa MARIA, cu fiica sa MARIA, Gh. BRAIDEA, cu soţia sa ECATERINA.”

Între anii 1899 – 1937 în timpul   parohiatului   preotului   Constantin   Bălteanu,  această biserică  a suferit modificări (s-a prelungit pronaosul, a fost repictată de pictorul POTLOVSCHI, între anii 1914-1919, apoi a fost adăugat un pridvor, cu două camere laterale, cafas   precum   şi   o   turlă   de   dimensiuni   apreciabile). Pictorul PRISCARIU   a executat   din   nou   pictura   bisericii,   ocazie   cu care preotul BALTEANU este zugrăvit printre ctitorii reziditori.

Scena din cartier foto via http://andreiciurcanu.wordpress.com

În 1940, turla cea mare şi catapeteasma bisericii sunt distruse de cutremur, dar sunt refăcute în anul 1963. Pictorul PRECUP VENIAMIN va reface pictura între anii 1964-1968 Aceste informații sunt preluate din cartea: „Istoria Bucureștiului prin bisericile sale” – Dan Toma Dulciu

Amenajarea Lacului Morii foto via jurnalul.ro

În primăvara anului 1986, ca urmare a lucrărilor de amenajare și sistematizare a râului Dâmbovița, biserica din strada Cpt Grozeanu nr. 9 va fi demolată, iar timp de două luni, cca. 11.000 de morti au fost exhumați și mutați la cimitirul Giulești Sârbi. Biserica a fost prima clădire din cartier care a căzut pradă buldozerelor, pe data de 21 mai 1986, chiar de sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena. Apoi au urmat cele 400 de gospodării. Timp de 6 luni s-au turnat plăci de beton pe locul fostului cimitir de ciumați. Obiectele de cult ale bisericii au fost transportate la Biserica Belvedere şi la Biserica Sf. Ilie Grant. Ultimul paroh al bisericii a fost preotul Vasile Boerescu.

Demolarea bisericii foto via http://andreiciurcanu.wordpress.com

Lacul Morii, cel mai mare lac din București, a fost gândit sa fie și un loc de agrement pentru bucureșteni, dar din păcate nu prea a fost așa. Singurul eveniment notabil care a avut loc pe insula artificială a lacului, a fost festivalul Coke Live din anul 2007, unde au cântat printre alții: Prodigy și The Cult

Vedere spre zona vechiului cartier

În prezent, zona este într-o stare jalnică. Gunoaiele și câini vagabonzi au pus stăpânire pe aleea din jurul lacului. O salubrizare a zonei, plantarea unor stâlpi de iluminat, asfaltarea aleei din jurul lacului, construirea unui debarcader pe insulă, sunt doar câteva soluții pentru a profita de potențialul fantastic pe care îl oferă Lacul Morii. Și nu în ultimul rând, ar trebui marcată și istoria locului prin montarea unei plăcuțe care să amintească bucureștenilor că sub cele 14.7 milioane metri cubi de apă, au fost cândva 400 de case, 2 școli, o biserică și un cimitir.

Lacul Morii în prezent

Un foarte interesant articol despre același subiect puteți citi aici

Podul Izvor

Podul Izvor a fost, poate, cel mai frumos pod pe care l-a avut orașul. El făcea legătura între strada Schitul Măgureanu și străzile Uranus și Izvor. Despre pod, Raiden de la Rezistența Urbană, a scris un articol foarte documentat, pe care îl puteți citi aici.

În spate se vede Ansamblul Mănăstirii Mihai-Vodă, în chiliile căreia funcționau din 1866, Arhivele Statului.  Cel care a obținut acest sediu, a fost directorul Arhivelor de la acea vreme, Cezar Boliac (cunoscut mai ales ca pașoptist). Localul, care nu fusese decât parțial reparat în 1866, începuse a se degrada pe zi ce trece.  În 1900 la conducerea Arhivelor vine Dimitrie Onciul. El este cel care a reușit să obțină fondurile necesare consolidării și reparării clădirii.

Biserica și vechea clopotniță - 1930
Curtea interioară a Arhivelor - 1930