Din nou despre Uranus

Am avut o frumoasă surpriză să găsesc pe youtube un documentar produs de TVR despre ceea ce-a fost odată, cartierul Uranus, cartier de care sunt legat sentimental.

Documentarul „Memorialul Bucureștilor” e împărțit în 8 episoade și a fost realizat în anul 2000 de Lucia Hossu Longin. Eu nu știam până azi de existența lui, așa că surpriza a fost cu atât mai mare.

Eu vă pun aici doar episodul 5: „Povestea unui cartier spulberat – Uranus”, dar vă recomand cu căldură și restul episoadelor. Din păcate n-am reușit să găsesc episodul 6.

Așadar, vă invit la film și vă urez vizionare plăcută!

PS: postul ăsta a picat la țanc, după ce hungry mole remarcase că sunt în pauză de vreo juma’ de an.

 

Biserica Crângași și Lacul Morii

Prin amabilitatea lui Alex Baciu, am primit două fotografii din arhiva personală. Fotografiile ne prezintă imagini ale Bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae” din fostul cartier Crângași. Biserica și cartierul au fost demolate iar pe locul lor în prezent stau  cele 240 de  hectare de apă ale Lacului Morii. O soartă oarecum asemănătoare cu cea a insulei Ada Kaleh.  Crângașii sunt amintiți de o hartă statistică din 1835, ca fiind un cătun cu 5 gospodării. După 1920, o parte a acestui cătun este inclus în teritoriul capitalei, iar între anii 1940-1960 încep să se mute aici familii nevoiașe. Dată fiind apropierea de râul Dâmbovița, zona suferă de pe urma inundațiilor. După 1960 începe construcția primelor blocuri P+3, cele de pe bulevardul Constructorilor. Localnicii puteau ajunge la Gara de Nord cu transportul în comun, prin linia de autobuz 38, care avea capătul la Cimitirul Crângași. Biserica care deservea micuța mahala, se pare că a fost construită de domnitorul Mircea Ciobanul. Legenda spune că domnitorul muntean a zidit acest locaş nu numai ca loc de reculegere ci şi de refugiu. Situată în desişul zăvoarelor din zonă, înconjurat de bălţi înaccesibile duşmanilor, biserica nu va avea decât o singură cale de acces, pe un pod ce se putea ridica, la nevoie. Cu toatea astea, în interiorul bisericii se afla următoarea inscripție:

„Această sfântă biserică, după tradiţie, s-a zidit la anul 1564 de ctitorii DUMITRU, MARIA şi fiii lor DUMITRU şi MARIA LUPAN SINCARU, preot, soţia sa MARIA, cu fiica sa MARIA, Gh. BRAIDEA, cu soţia sa ECATERINA.”

Între anii 1899 – 1937 în timpul   parohiatului   preotului   Constantin   Bălteanu,  această biserică  a suferit modificări (s-a prelungit pronaosul, a fost repictată de pictorul POTLOVSCHI, între anii 1914-1919, apoi a fost adăugat un pridvor, cu două camere laterale, cafas   precum   şi   o   turlă   de   dimensiuni   apreciabile). Pictorul PRISCARIU   a executat   din   nou   pictura   bisericii,   ocazie   cu care preotul BALTEANU este zugrăvit printre ctitorii reziditori.

Scena din cartier foto via http://andreiciurcanu.wordpress.com

În 1940, turla cea mare şi catapeteasma bisericii sunt distruse de cutremur, dar sunt refăcute în anul 1963. Pictorul PRECUP VENIAMIN va reface pictura între anii 1964-1968 Aceste informații sunt preluate din cartea: „Istoria Bucureștiului prin bisericile sale” – Dan Toma Dulciu

Amenajarea Lacului Morii foto via jurnalul.ro

În primăvara anului 1986, ca urmare a lucrărilor de amenajare și sistematizare a râului Dâmbovița, biserica din strada Cpt Grozeanu nr. 9 va fi demolată, iar timp de două luni, cca. 11.000 de morti au fost exhumați și mutați la cimitirul Giulești Sârbi. Biserica a fost prima clădire din cartier care a căzut pradă buldozerelor, pe data de 21 mai 1986, chiar de sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena. Apoi au urmat cele 400 de gospodării. Timp de 6 luni s-au turnat plăci de beton pe locul fostului cimitir de ciumați. Obiectele de cult ale bisericii au fost transportate la Biserica Belvedere şi la Biserica Sf. Ilie Grant. Ultimul paroh al bisericii a fost preotul Vasile Boerescu.

Demolarea bisericii foto via http://andreiciurcanu.wordpress.com

Lacul Morii, cel mai mare lac din București, a fost gândit sa fie și un loc de agrement pentru bucureșteni, dar din păcate nu prea a fost așa. Singurul eveniment notabil care a avut loc pe insula artificială a lacului, a fost festivalul Coke Live din anul 2007, unde au cântat printre alții: Prodigy și The Cult

Vedere spre zona vechiului cartier

În prezent, zona este într-o stare jalnică. Gunoaiele și câini vagabonzi au pus stăpânire pe aleea din jurul lacului. O salubrizare a zonei, plantarea unor stâlpi de iluminat, asfaltarea aleei din jurul lacului, construirea unui debarcader pe insulă, sunt doar câteva soluții pentru a profita de potențialul fantastic pe care îl oferă Lacul Morii. Și nu în ultimul rând, ar trebui marcată și istoria locului prin montarea unei plăcuțe care să amintească bucureștenilor că sub cele 14.7 milioane metri cubi de apă, au fost cândva 400 de case, 2 școli, o biserică și un cimitir.

Lacul Morii în prezent

Un foarte interesant articol despre același subiect puteți citi aici

Podul Izvor

Podul Izvor a fost, poate, cel mai frumos pod pe care l-a avut orașul. El făcea legătura între strada Schitul Măgureanu și străzile Uranus și Izvor. Despre pod, Raiden de la Rezistența Urbană, a scris un articol foarte documentat, pe care îl puteți citi aici.

În spate se vede Ansamblul Mănăstirii Mihai-Vodă, în chiliile căreia funcționau din 1866, Arhivele Statului.  Cel care a obținut acest sediu, a fost directorul Arhivelor de la acea vreme, Cezar Boliac (cunoscut mai ales ca pașoptist). Localul, care nu fusese decât parțial reparat în 1866, începuse a se degrada pe zi ce trece.  În 1900 la conducerea Arhivelor vine Dimitrie Onciul. El este cel care a reușit să obțină fondurile necesare consolidării și reparării clădirii.

Biserica și vechea clopotniță - 1930
Curtea interioară a Arhivelor - 1930

Biserica Albă – Postăvari

Coborând din Uranus pe lângă biserica Spirea Veche, pe strada Cazărmii, ajungeai la intersecția cu strada Bateriilor. Pe Bateriilor, la numărul 41, se găsea Biserica Albă Postăvari, a doua biserică ca vechime din București (Biserica Bucur fiind considerată cea mai veche din oraș). Biserica a fost ultima demolată dintre cele trei situate pe actualul amplasament al Casei Poporului. Despre primele două am scris aici și aici.

Biserica Albă-Postăvari pe harta din 1938

Despre vechea biserica din mahalaua Postăvarilor se vorbește într-un act emis la 8 aprilie 1558 de către Petru cel Tânăr (1546 – 1569). Ea a fost ridicată de Jupâneasa Caplea, soţia marelui Postelnic Stoica Ghiorma, pe locul unei mai vechi mânăstiri care exista aici de la 1433.

Sursă foto: Gheorghe Leahu

Legenda spune că Mihai Viteazul, trebuia să fie decapitat, iar în drumul său spre eșafodul din Curtea Veche, a cerut să fie lăsat să se roage la această biserică. Aici era icoana Sfântului Nicolae la care Mihai s-a rugat preț de câteva minute. După cum se știe, Mihai nu a mai fost decapitat, binecunoscut fiind episodul cu gâdele care n-a putut să-l omoare, aruncând securea înfiorat de privirea domnitorului. Acest lucru a fost pus pe seama unei minuni făcute de icoana Sfântului Nicolae.

Între anii 1789 -1791, Franz Purcel și Ferdinand Ernst, topografi în armata austriacă, realizează un complex plan al Bucureștiului în care erau notate printre altele și bisericile orașului. Cu toatea astea, Biserica Albă-Postăvari nu apare pe acest plan, ea fiind abandonată din  cauza deselor revărsări ale râului Dâmbovița.

Spre sfârșitul domniei lui Constantin Brâncoveanu, biserica renaște prin grija noilor locuitor ai mahalalei: postăvarii. Ea primește însă o nouă lovitură, tot din partea naturii, fiind avariată de cutremurul din anul 1838. Neputând fi reparată, biserica rămâne în ruină.

Postăvarii vor dărâma din nou biserica pentru a construi o alta nouă (a treia cronologic). Construcția începe la 17 februarie 1856, iar slujba de sfințire are loc un an mai târziu, la data de 28 septembrie 1857, în timpul domniei lui Alexandru Ghica. Pe lângă hramul Sfântul Nicolae i se mai adaugă încă două: „Sf. Mucenic Gheorghe” şi „Sf. 40 de mucenici”

În hrisoavele bisericii sunt trecuți o parte dintre cei care au contribuit material la construcția ei: jupân Gheorghe Ion Franzelaru, Serdaru Costache Constantinescu, Nicolae Constantinescu Franzelaru, fraţii Iancu şi Costache Stoicovici.

Pictorul Anton Serafim îi reface pictura interioară în anul 1889. A mai avut parte de reparații majore în anii 1908 și 1925, dar și după bombardamentele din 1944. În curtea bisericii Postăvari se afla o clopotniţă din lemn, adăpostind 3 clopote. Două   dintre acestea au fost  turnate după primul război mondial, înlocuind astfel clopotele vechi ale bisericii, care au fost date la topit de către armata de ocupaţie germano-austro-ungare.

Biserica înainte de demolare. Sursa foto: Gheorghe Leahu

Biserica Albă-Postăvari a fost decuplată de la apă, curent și gaze încă din 1981. Ultima slujbă s-a ținut la 25 februarie 1984. Avea să dispară pentru totdeauna sub lama buldozerolor ceaușiste la data de 18 martie 1984, fiind una din ultimele clădiri din zonă rămase în picioare printre mormanele de moloz. La acea dată nu mai exista nici Dealul Arsenalului, la poalele căruia a stat mai bine de 400 de ani.

Instantaneu din timpul demolării. Sursa foto: Bujor Nedelcovici

Din lucrarea lui Dan Toma Dulciu – „Istoria Bucureștiului prin bisericile sale” aflăm că:

Mobilierul bisericii, împreună cu obiectele de cult, catapeteasma sculptată în lemn de tei, cu icoane pictate în tinereţe de pictorul N. Grigorescu, candelabrul principal, lucrat de către Nicolae Faur din Brăneşti, cărţi bisericeşti din secolul al 17-18-lea au fost cedate Bisericii Sf. Mihail şi Gavril din Popeşti-Leordeni, reconstruită după cutremurul din 1977.  Tot la această biserică a fost dus şi unul  dintre clopotele bisericii Postăvari. Icoana „făcătoare de minuni” a Sf. Nicolae a fost cedată Muzeului Mânăstirii Antim.

Locul aproximativ în care s-ar fi aflat azi Biserica Albă - Postăvari

La acest post am folosit ca surse de documentare următoarele cărți:

„Din vechiul București” – Gheorghe Florescu
„Istoria Bucureștiului prin bisericile sale” –  Dan Toma Dulciu

Biserica Izvor

După ce am făcut o scurtă istoriei a bisericii Spirea Veche, a sosit vremea să zăbovesc asupra celui de-al doilea lăcaș de cult sacrificat pentru a face loc Casei Republicii (actualul Palat al Parlamentului). Este vorba despre biserica Izvor (pe numele ei întreg Izvorul Tămăduirii)

Biserica Izvor Sursa foto Aventurierul http://www.bucurestiivechisinoi.ro

Biserica Izvor a fost atestată la data de 30 martie a anului 1785, în timpul primei domnii a lui Alexandru Șuțu. Ctitorul ei nu este cunoscut. La început a fost construită din lemn, pentru ca pe 8 septembrie 1794 să fie înlocuită cu o construcție din cărămidă. Documentele spun că la construcția ei au lucrat meșterii din zonă. Pentru a păstra parfumul epocii, iată numele lor: Gheorghe „lumânărarul”, Miu „abagiul”, Petco „croitorul”, Stroie „dulgherul” și Constantin Cioluc „cărămidar”.

Biserica pe harta din 1938

Biserica se afla pe strada Puțul cu Apă Rece la numărul 74. În imediata ei vecinătate se găseau stadionului Republicii (ANEF) și fabrica de pâine „Otto Gagel”, celebru cuptor de pâine din perioada interbelică.

Turla bisericii și coșul fabricii de pâine Gagel văzute din stadionul ANEF - sursa foto colecția Willy Pragher 1939

Această stradă în arc de cerc, cobora din strada Uranus spre Izvor. A fost una dintre cele mai pitorești străzi pe care le-a avut orașul. Tot aici se afla și celebra „Scăricică”, o stradă abruptă care lega străzile Maior Ene și Puțul cu Apă Rece.

Strada Puțul cu Apă Rece Sursa foto Andrei Pandele

Biserica a fost serios afectată de cutremurul din 1838 fiind apoi reparată, lărgită și înzestrată cu cele trei turle pe care le vedem în poze. Turlele erau egale ca înălțime și identice ca stil (octogonale în plan, având coloniţe pe muchiile octogonului şi cu arce ţâşnind din capiteluri). Avea ferestrele alungite, grupate câte trei, cu un registru continuu în treime superioară a înălţimii. Uşa de la intrare era flancată cu două panouri pictate.

Sursa foto Cristina Iosif - http://bucharestunknown.blogspot.com

Renovări  serioase au avut loc în anii 1861 și 1909. Dupa cutremurul din 1940 au fost refăcute turlele care fuseseră avariate. A mai avut parte de reparații generale în anii 1944 și 1969. La refacerea bisericii o contribuţie esenţială au avut-o în decursul vremii locuitorii cartierului. Ca o ironie a soartei, ultima reparație generală a avut loc în 1983, cu numai un an înainte de a fi dărâmată.

Sursa foto http://www.rezistenta.net

Biserica Izvorul Tămăduirii a căzut pradă buldozerelor comuniste în anul 1984, mai precis între 4-6 august. Ultimul preot paroh a fost Silviu Stănculescu. Din biserică s-au mai păstrat catapeteasma din lemn, sculptată şi aurită, precum şi icoana de hram, lucrată în argint, care au fost dăruite bisericii din Vălenii de Munte. După unele surse altarul fostei biserici s-ar afla îngropat în partea de N-V a Casei Poporului, de-a lungul gardului dinspre strada Izvor, la intersecţia cu Strada B.P. Haşdeu.

Hartă Bing Maps

La acest post am folosit informații din cartea lui Dan Toma Dulciu – „Istoria Bucureștiului prin bisericile sale”