Baciu dixit

Posts Tagged ‘uranus

Din nou despre Uranus

with 3 comments

Am avut o frumoasă surpriză să găsesc pe youtube un documentar produs de TVR despre ceea ce-a fost odată, cartierul Uranus, cartier de care sunt legat sentimental.

Documentarul „Memorialul Bucureștilor” e împărțit în 8 episoade și a fost realizat în anul 2000 de Lucia Hossu Longin. Eu nu știam până azi de existența lui, așa că surpriza a fost cu atât mai mare.

Eu vă pun aici doar episodul 5: „Povestea unui cartier spulberat – Uranus”, dar vă recomand cu căldură și restul episoadelor. Din păcate n-am reușit să găsesc episodul 6.

Așadar, vă invit la film și vă urez vizionare plăcută!

PS: postul ăsta a picat la țanc, după ce hungry mole remarcase că sunt în pauză de vreo juma’ de an.

LE: Văd că filmul a fost făcut privat. Bine că am avut inspirația să fac back-up la toate episoadele pe controversatul vplay.

Anunțuri

Written by Baciu

Octombrie 31, 2012 at 22:19

Biserica Albă – Postăvari

with 3 comments

Coborând din Uranus pe lângă biserica Spirea Veche, pe strada Cazărmii, ajungeai la intersecția cu strada Bateriilor. Pe Bateriilor, la numărul 41, se găsea Biserica Albă Postăvari, a doua biserică ca vechime din București (Biserica Bucur fiind considerată cea mai veche din oraș). Biserica a fost ultima demolată dintre cele trei situate pe actualul amplasament al Casei Poporului. Despre primele două am scris aici și aici.

Biserica Albă-Postăvari pe harta din 1938

Despre vechea biserica din mahalaua Postăvarilor se vorbește într-un act emis la 8 aprilie 1558 de către Petru cel Tânăr (1546 – 1569). Ea a fost ridicată de Jupâneasa Caplea, soţia marelui Postelnic Stoica Ghiorma, pe locul unei mai vechi mânăstiri care exista aici de la 1433.

Sursă foto: Gheorghe Leahu

Legenda spune că Mihai Viteazul, trebuia să fie decapitat, iar în drumul său spre eșafodul din Curtea Veche, a cerut să fie lăsat să se roage la această biserică. Aici era icoana Sfântului Nicolae la care Mihai s-a rugat preț de câteva minute. După cum se știe, Mihai nu a mai fost decapitat, binecunoscut fiind episodul cu gâdele care n-a putut să-l omoare, aruncând securea înfiorat de privirea domnitorului. Acest lucru a fost pus pe seama unei minuni făcute de icoana Sfântului Nicolae.

Între anii 1789 -1791, Franz Purcel și Ferdinand Ernst, topografi în armata austriacă, realizează un complex plan al Bucureștiului în care erau notate printre altele și bisericile orașului. Cu toatea astea, Biserica Albă-Postăvari nu apare pe acest plan, ea fiind abandonată din  cauza deselor revărsări ale râului Dâmbovița.

Spre sfârșitul domniei lui Constantin Brâncoveanu, biserica renaște prin grija noilor locuitor ai mahalalei: postăvarii. Ea primește însă o nouă lovitură, tot din partea naturii, fiind avariată de cutremurul din anul 1838. Neputând fi reparată, biserica rămâne în ruină.

Postăvarii vor dărâma din nou biserica pentru a construi o alta nouă (a treia cronologic). Construcția începe la 17 februarie 1856, iar slujba de sfințire are loc un an mai târziu, la data de 28 septembrie 1857, în timpul domniei lui Alexandru Ghica. Pe lângă hramul Sfântul Nicolae i se mai adaugă încă două: „Sf. Mucenic Gheorghe” şi „Sf. 40 de mucenici”

În hrisoavele bisericii sunt trecuți o parte dintre cei care au contribuit material la construcția ei: jupân Gheorghe Ion Franzelaru, Serdaru Costache Constantinescu, Nicolae Constantinescu Franzelaru, fraţii Iancu şi Costache Stoicovici.

Pictorul Anton Serafim îi reface pictura interioară în anul 1889. A mai avut parte de reparații majore în anii 1908 și 1925, dar și după bombardamentele din 1944. În curtea bisericii Postăvari se afla o clopotniţă din lemn, adăpostind 3 clopote. Două   dintre acestea au fost  turnate după primul război mondial, înlocuind astfel clopotele vechi ale bisericii, care au fost date la topit de către armata de ocupaţie germano-austro-ungare.

Biserica înainte de demolare. Sursa foto: Gheorghe Leahu

Biserica Albă-Postăvari a fost decuplată de la apă, curent și gaze încă din 1981. Ultima slujbă s-a ținut la 25 februarie 1984. Avea să dispară pentru totdeauna sub lama buldozerolor ceaușiste la data de 18 martie 1984, fiind una din ultimele clădiri din zonă rămase în picioare printre mormanele de moloz. La acea dată nu mai exista nici Dealul Arsenalului, la poalele căruia a stat mai bine de 400 de ani.

Instantaneu din timpul demolării. Sursa foto: Bujor Nedelcovici

Din lucrarea lui Dan Toma Dulciu – „Istoria Bucureștiului prin bisericile sale” aflăm că:

Mobilierul bisericii, împreună cu obiectele de cult, catapeteasma sculptată în lemn de tei, cu icoane pictate în tinereţe de pictorul N. Grigorescu, candelabrul principal, lucrat de către Nicolae Faur din Brăneşti, cărţi bisericeşti din secolul al 17-18-lea au fost cedate Bisericii Sf. Mihail şi Gavril din Popeşti-Leordeni, reconstruită după cutremurul din 1977.  Tot la această biserică a fost dus şi unul  dintre clopotele bisericii Postăvari. Icoana „făcătoare de minuni” a Sf. Nicolae a fost cedată Muzeului Mânăstirii Antim.

Locul aproximativ în care s-ar fi aflat azi Biserica Albă - Postăvari

La acest post am folosit ca surse de documentare următoarele cărți:

„Din vechiul București” – Gheorghe Florescu
„Istoria Bucureștiului prin bisericile sale” –  Dan Toma Dulciu

Written by Baciu

Iunie 8, 2011 at 23:25

Biserica Izvor

with 13 comments

După ce am făcut o scurtă istoriei a bisericii Spirea Veche, a sosit vremea să zăbovesc asupra celui de-al doilea lăcaș de cult sacrificat pentru a face loc Casei Republicii (actualul Palat al Parlamentului). Este vorba despre biserica Izvor (pe numele ei întreg Izvorul Tămăduirii)

Biserica Izvor Sursa foto Aventurierul http://www.bucurestiivechisinoi.ro

Biserica Izvor a fost atestată la data de 30 martie a anului 1785, în timpul primei domnii a lui Alexandru Șuțu. Ctitorul ei nu este cunoscut. La început a fost construită din lemn, pentru ca pe 8 septembrie 1794 să fie înlocuită cu o construcție din cărămidă. Documentele spun că la construcția ei au lucrat meșterii din zonă. Pentru a păstra parfumul epocii, iată numele lor: Gheorghe „lumânărarul”, Miu „abagiul”, Petco „croitorul”, Stroie „dulgherul” și Constantin Cioluc „cărămidar”.

Biserica pe harta din 1938

Biserica se afla pe strada Puțul cu Apă Rece la numărul 74. În imediata ei vecinătate se găseau stadionului Republicii (ANEF) și fabrica de pâine „Otto Gagel”, celebru cuptor de pâine din perioada interbelică.

Turla bisericii și coșul fabricii de pâine Gagel văzute din stadionul ANEF - sursa foto colecția Willy Pragher 1939

Această stradă în arc de cerc, cobora din strada Uranus spre Izvor. A fost una dintre cele mai pitorești străzi pe care le-a avut orașul. Tot aici se afla și celebra „Scăricică”, o stradă abruptă care lega străzile Maior Ene și Puțul cu Apă Rece.

Strada Puțul cu Apă Rece Sursa foto Andrei Pandele

Biserica a fost serios afectată de cutremurul din 1838 fiind apoi reparată, lărgită și înzestrată cu cele trei turle pe care le vedem în poze. Turlele erau egale ca înălțime și identice ca stil (octogonale în plan, având coloniţe pe muchiile octogonului şi cu arce ţâşnind din capiteluri). Avea ferestrele alungite, grupate câte trei, cu un registru continuu în treime superioară a înălţimii. Uşa de la intrare era flancată cu două panouri pictate.

Sursa foto Cristina Iosif - http://bucharestunknown.blogspot.com

Renovări  serioase au avut loc în anii 1861 și 1909. Dupa cutremurul din 1940 au fost refăcute turlele care fuseseră avariate. A mai avut parte de reparații generale în anii 1944 și 1969. La refacerea bisericii o contribuţie esenţială au avut-o în decursul vremii locuitorii cartierului. Ca o ironie a soartei, ultima reparație generală a avut loc în 1983, cu numai un an înainte de a fi dărâmată.

Biserica Izvorul Tămăduirii a căzut pradă buldozerelor comuniste în anul 1984, mai precis între 4-6 august. Ultimul preot paroh a fost Silviu Stănculescu. Din biserică s-au mai păstrat catapeteasma din lemn, sculptată şi aurită, precum şi icoana de hram, lucrată în argint, care au fost dăruite bisericii din Vălenii de Munte. După unele surse altarul fostei biserici s-ar afla îngropat în partea de N-V a Casei Poporului, de-a lungul gardului dinspre strada Izvor, la intersecţia cu Strada B.P. Haşdeu.

Hartă Bing Maps

La acest post am folosit informații din cartea lui Dan Toma Dulciu – „Istoria Bucureștiului prin bisericile sale”

Written by Baciu

Mai 24, 2011 at 00:38

Stadioanele uitate ale Bucureștilor – ANEF (Republicii)

with 6 comments

Nu putea lipsi din această serie de stadioane dispărute celebrul „Republicii”, fost ANEF, ONEF sau „Principele Carol”. A fost cel mai important stadion al Bucureştilor din perioada interbelică și până la apariţia fostului „23”, dispărut și el între timp.

Stadionul ONEF - 1930

Când vine vorba de stadionul din Dealul Spirii, nu am cum să fiu altfel decât subiectiv. Este singurul stadion dintre cele prezentate pe blog pe care l-am prins „în viaţă”, fiind un stadion pe care obişnuiam să merg destul de des în perioada copilăriei. De altfel, pe Republicii am văzut primul meci de fotbal pe viu. Voi încerca să-i aduc un umil omagiu în rândurile ce urmează.

Îmi amintesc și azi, după mai bine de 30 de ani, ce frumos se vedea stadionul dar și centrul oraşului, din curtea fostului Muzeu Militar, loc prin care îmi făceam veacul printre tunuri și tancuri în anii copilăriei. Gaura din gardul muzeului era locul meu preferat pentru a intra în stadion. Se afla undeva în dreptul tribunei principale, în partea dinspre Puişor. Coboram câţiva metri printr-un hăţiş de plante apoi dădeam de un gard prin care ajungeam la „întâia”.

Harta 1938

Accesul la stadion se făcea prin două părți. La peluza dinspre vest și la tribuna a doua se intra prin strada Izvor, iar la principală și la peluza dinspre est se intra prin strada Maior Ene care avea la capătul dinspre Uranus o frumoasă piațetă străjuită de celebrul Monument al Pompierilor (care acum se află în față la Marriott.). Pe lângă peluza din est șerpuia pitoreasca stradă Puțul cu Apă Rece, tot aici  se mai găsea și Biserica Izvorul Tămăduirii (care apare în majoritatea fotografiilor lui Pragher în vecinătatea stadionului), una din bisericile demolate de Ceaușescu pentru a face loc Casei Republicii.

Monumentul Pompierilor

Stadionul a fost dat în folosință în anul 1926 cu ocazia unui meci de rugby România – Franţa, dar a suferit modificări substanţiale de-a lungul timpului. În planul oraşului realizat de maiorul M.C. Pântea în 1923, pe locul viitorului stadion se găsea Școala de  Educație Fizică de la care îi vine și numele (Academia Naţională de Educaţie Fizică) Nu a costat foarte mult construcția lui, fiind ridicat cu ajutorul soldaților.

1926

Iată o descriere a stadionului de la meciul de rugby mai sus amintit:

Pe denivelarea naturală a terenului era montată o tribună dreptunghiulară din scânduri, printre care se vedeau bălăriile solului. Jucătorii francezi şi români au coborât o potecuţă prăfuită ca să ajungă la teren. Acolo unde se termina şi tribuna ; pe latura opusă, spectatorii entuziaşti stăteau în picioare pe iarbă.

În 1933 celebrul arhitect Horia Creangă pune la punct planurile de modernizare ale stadionului ANEF. Lucrarea avea să fie eșalonată pe 6 ani, durând până în anul 1939. Creangă a fost ajutat de prietenul său, inginerul Mihăiţă Gheorghiu. Stilul arhitectonic ales avea să fie unul modernist.

Imagini surprinse de fotograful german Willy Pragher cu ocazia meciului selecţionatelor oraşelor Bucureşti – Berlin, scor 1-0, noiembrie 1939.

Din anul 1935 stadionul avea să devină cel mai important complex sportiv din România, echipa națională începând să evolueze aici. El se remarca prin copertina tribunei principale, o consolă de beton armat lată de 14,30 m, fiind întrecută la acea vreme doar de două construcţii europene. Tribuna a doua era compusă din 6 rânduri de gradene, putând găzdui 2000 de persoane. Peluzele încă nu erau construite.

Tribuna principală avea 30 de rânduri de gradene separate de o promenadă accesibilă prin 3 scări duble. Tribuna principală avea o capacitate de 10.000 de spectatori, jumătate din locuri fiind sub copertină. Creangă gândise stadionul să ajungă treptat la o capacitate de 60.000 de locuri. Stadionul cade pradă bombelor în timpul războiului, la reconstrucția din 1947 se limitează capacitatea la 30.000 de spectatori, principala cauză fiind lipsa porților de acces pentru o asemenea capacitate.

Sportul Popular 1948 - reconstrucția stadionului

În 1961 are loc inaugurarea nocturnei (după unele surse ar fi avut loc primul meci în nocturnă încă din anul 1959). Pista de atletism (din tartan) a găzduit numeroase competiții atletice. Pe Republicii a alergat celebrul Emil Zatopek, omul fără splină, tot aici Iolanda Balaș a bătut de 9 ori recordul mondial la săritura în înălțime între anii 1956 – 1961, naționala de fotbal a disputat 42 de partide iar celebrii baschetbaliști americani de la Harlem Globetrotters au evoluat aici, pentru prima dată în România, în anii 60’. Tabela de marcaj electronică a fost montată după 1970, iar cea veche a fost dusă pe stadionul Electromagnetica din strada Veseliei. După dezafectarea stadionului tabela electronică avea să fie dusă pe „23”

Străjerii

Manifestație a strajerilor

În afară de competiții sportive au avut loc aici și alte manifestații, cum ar fi cele ale Străjeriei (înainte de război). Conform istoricului Dinu C. Giurescu, pe ANEF a avut loc prima manifestație a P.C.R., proaspăt intrat în legalitate.

Mitingul FND 1944

În planurile inițiale ale Casei Poporului era loc și pentru stadionul din Dealul Arsenalului însă apropierea prea mare de mastodont i-a fost fatală El a fost acoperit cu pământ și transformat în parcare anexă a Palatului. Și astăzi se mai văd zidurile originale ale tribunei a doua și a peluzei vest (în dreptul străzii Izvor)

vedere din strada Izvor

Rămășița stadionului între Palatul Parlamentului și Ministerul Apărării

Ultimul meu contact cu Republicii a avut loc în anul 1984, la un spectacol al „Cenaclului Flacăra” Știam că soarta stadionului este pecetluită. Atunci am intrat pentru prima și ultima dată în stadion pe la vestiare, am urcat pe teren prin chepengul prin care ieşeau jucătorii, după care am traversat pista de atletism și am urcat la tribuna oficială (pe Republicii intrarea jucătorilor la vestiare nu se făcea printr-un tunel, cum au majoritatea stadioanelor de azi, ci se cobora printr-un chepeng la nivelul solului ca într-o pivniţă.  Am mai văzut ceva asemănător la stadionul „Gheorghe Hagi” din Constanţa).  La plecarea de pe Republicii, m-am izbit de un Uranus în ruină, care nu mai semăna absolut de loc cu pitorescul cartier cu care fusesem obișnuit. După revoluție s-a pus problema reconstruirii stadionului, însă ideea a fost repede abandonată. Orice urmă a stadionului Republicii, va dispărea odată cu construcţia noii catedrale a neamului de lângă Palatul Parlamentului.

Sportul Studențesc pe Republicii cca 1976-1977

În încheiere vă las cu câteva secvenţe de la finala Cupei RPR la fotbal din anul 1965

Pentru acest articol am preluat informații și fotografii de pe următoarele site-uri:

http://artboom.ro/wiki/arhitectura/arhitecti/creanga-horia

Colecția Willy Pragher

armyuser a publicat un excelent articol ilustrat din presa vremii despre construcția stadionului ONEF

Despre cartierul din Dealul Arsenalului au mai scris foarte bine și alții: Cristina Iosif, Aventurierul, și Raiden. Vă invit să le citiți articolele.

Written by Baciu

Aprilie 2, 2011 at 02:09

Povestea unui desen

with 5 comments

Bucureştii anului 1947. Oraşul îşi lingea rănile produse de războiul ce tocmai se încheiase fără să ştie că o nouă nenorocire avea să se abată câte de curând asupra lui. Sus, în Dealul Spirei, viaţa îşi urmează cursul firesc. În această frumoasă dimineaţă de vară, Nic Ştefănescu îşi aprinde tacticos pipa şi îşi aşează şevaletul la capătul dinspre Ion Creangă al străzii Dr. Nicolae Clinciu. Desenul ieşit din pensula pictorului Ştefănescu, îl puteţi vedea, după 64 de ani, mai jos.

Nu trebuie să te pricepi la pictură ca să-ţi dai seama că desenul nu are prea mare valoare artistică. Dar valoarea lui sentimentală este priceless. În centrul imaginii vedem un mic atelier de reparat încălţăminte, care era al bunicului  meu, Gică Baciu. Cel mai probabil, pictorul Ştefănescu, era un client de-al bunicului și un prieten de pahar de la „Motanul Negru”, celebra cârciumă a cartierului din colţ de la Niţă Stere, loc pe care bunicul meu l-a frecventat cu religiozitate până la demolarea din 1982-83.

Desenul a tronat la loc de cinste în micuţa prăvălie din Ion Creangă până la demolarea acesteia de la începutul anilor 80. După mulţi ani, prin bunăvoinţa vărului meu, pictura a ajuns la mine, eu crezându-l pierdut pentru totdeauna. Este valoroasă pentru mine pentru că este singura imagine pe care o am cu cizmăria bunicului. Dacă nu ar fi scris anul în care a fost realizat, aș fi zis că e făcut undeva prin anii ’70, pentru că locul arată neschimbat, de parcă timpul s-ar fi oprit peste Dealul Spirii. Din păcate soarta cartierului din Dealul Spirii avea să fie nemiloasă. Buldozerele ceauşiste aveau să niveleze tot dealul pentru a face loc monstruozităţii pe care azi o cunoaştem drept Palatul Parlamentului.

Hai să vedem unde se afla pe harta din 1980, bucata de cartier din desenul domnului Ştefănescu. La numărul 1 este locul din care a pictat, iar numărul 2 atelierul de încălţăminte.

Am marcat și pe poza mea din anul 1976 prăvălia și locul din care a pictat Ștefănescu

Iată locul aproximativ aşa cum arată în ziua de azi. Harta de la bing maps

Și iată în încheiere ce ar fi văzut Ștefănescu dacă ar fi vrut să picteze azi din acel loc. Foto norc.ro

Written by Baciu

Martie 21, 2011 at 19:09

Publicat în uranus

Tagged with , , ,